Imprimeu de ploaie

Plouă mereu și iar mă simt, ciudat,
Că nici o clipă nu mi se cuvine
În vremea ce, fără s-aștepte, vine...
Din tot ce pare-a fi neîntâmplat...

Privirile mereu îmi fug în gol,
Și tot aștept o primăvară nudă
Cu roua ei și iarba-i nouă, crudă,
Ce fi-va, vieții, leagăn și simbol.

Și orologiul parcă merge șchiop
Iar minutarul, îmbrăcat în zeghe,
Stă nopții, fără temere, de veghe,
Cu gândul la al stelelor potop.

Piciorul prins în spini de trandafiri
Aleargă înspre boabele de rouă,
Mult doritor de zori de viață nouă
Și regăsirea unei mari iubiri.

Eu încă port speranţe-n buzunar,
Fără să număr trecerea de vreme,
Chiar dacă emblematice dileme
Se vor doar zbateri mari și în zadar.

Până spre zori, sunt sigur, va fi frig
Chiar vântul, în pornire, fi-va rece,
Însă apoi grăbit va fi să plece,
Găsindu-și fuga un real câștig.

Acum, prin ploaie, umbrele se trec
Păstrându-și o amprentă anonimă
Ce pașii, în grăbire, o imprimă
Spre evitarea unui nou eșec.

Transcendere fără dovezi

Am scris cu-nflăcărare

având mereu dovezi

Că lumea are-o față

altfel de cât se pare

Că nu-i numai ce pipăi,

și nu-i numai ce vezi,

Iar dincolo de simțuri

e sensu-i ce tresare.

Cât orbul totuși vede

ce nu-i dat să vedem,

Fără să ne conteste,

spunând că el ne vede,

De ce ne vrem supușii

absurdului blestem

Că viața-i doar cum este,

nimic nu o transcede?

Atât de multă lume,

cu mintea de granit,

Vorbește despre ceruri

cu fața lor umană,

Dar prea puțin îi pasă

de-al vârfului cuțit

Și cât de mult pătrunde

în orice veche rană.

Suntem doar robii comici

ai simțurilor mici,

Punând pe seama minții

consensuri anormale,

Dar lumile n-au margini,

de-aici și pân-aici,

Cum nu-i cărare drumul,

deși-i numit tot cale.

Și-am scris voind să-mprăștii

un adevăr firesc,

Acela că ni-i lumea

mai mare decât pare,

Că orizontul nostru

minuscul, omenesc,

E doar o parte mică

din partea cea mai mare.

Cum nu aveam ce pierde,

pierdut n-a fost nimic,

Mulți nu voiau să știe,

iar alții, prin culise,>

Ziceau că-s vorbe goale,

și eu doar mă complic

Dar am destule șanse

s-adorm, de tot, în vise.

Revoluție de pleavă

Habotnică sămânță de gâlceavă
Avem în noi și dincolo de noi,
Purtăm cu toți un tot mai crunt război,
Și închinăm pocale cu otravă.

Problema vieții lumii-i tot mai gravă,
Ai urii demoni urcă-n scenă goi,
Iar noi uităm sub preșuri mult gunoi
Făcând altar străvechi dintr-o epavă.

O vorbă bună azi e doar o snoavă,
Cuțitu-nfipt în spate-i un altoi
În rana bandajată cu noroi,
Cu balegă și foarte multă pleavă.

Prostiți sunt mulți și imnuri întru slavă
Se scriu de călăreții pe butoi
Gândind că străzii îi vor fi eroi,
Văzuți de toți ca oameni de ispravă.

Și, pas cu pas, habotnica gâlceavă
Adună pleavă, balegă, noroi,
Ca să ne-mpingă, cinic, în răboi,
Pentru o lume, întru tot, bolnavă.

Absolut, suspect

Unui vechi prieten,

Liviu Marinescu

Privit mereu mi-e drumul ocolit,
Dar mulți îmi văd vorbirea doar directă,
Și sunt găsit mereu îndrăgostit
În formă absolută și suspectă.

Declar și eu, cu înțeles sumar,
Că nu mă simt deloc străin în viață,
Că nu-mi las clipa trecerii-n zadar
Nici căutării-n copci, adânci, de gheață.

Și mai declar, așa cum tot susțin
Că n-am motiv de-a fi cu-mpotrivire
Celor ce spun că rolu-mi clandestin
E definit de gând și de trăire.

Împropriu e să spun că-s agasat
De nălucirea unor vorbe clare
Despre accentu-mi grav și apăsat
Fixat, cu zel, pe semnul de-ntrebare.

Da, uneori, când gându-mi pare trist,
Bizară-mi pare minima cădere
Și-accentuez, voit și fantezist,
Îndemnul alergării în tăcere.

Mă-ndrăgostesc, dar nu-i nicicum voit,
Și nu ascund că timpul morții-ngheață,
Că nu mă simt bătrân și obosit,
Fugind de mine și fugind de viață.

Deriva spre captivitate

Lumea de azi o văd a fi-n derivă,
Pe zi ce trece-i tot mai primitivă,
Și chiar dacă privește-n cer, departe,
Își are gândul, mai mereu, spre moarte.

Retorica modernă e în vogă,
De la principii orice rău derogă
Și-ajunge chiar o cinică-ntâmplare
A se-ncadra în marja de eroare.

Când cei uciși de hotărâri fatale
Sunt victime normal colaterale,
Se hotărăsc prin legi, ori prin decrete,
Explicative bănuieli concrete.

Se fac discuții lungi și inutile
Despre esența vieții mercantile,
Iar șaua, din bătaie multă, crapă
Că din dezastru doar nebunii scapă.

Accentul este pus, pregnant, pe știință,
Însă-i lipsită-n sine de credință,
Pentru trăiri, simțiri, se face școală,
Însă mereu sunt puse la-ndoială.

Multe idei sunt scrise pe hârtie
Spre fapte drumu însă întârzie,
Cu zel absurd de nesimțire crasă
Tocmai opusul lor e pus pe masă.

De explicat prea mult nu se explică,
Tăcerii de cuvinte-i este frică,
Însă cuvinte multe se adună
Când folosite sunt într-o minciună.

Tendința e, pe față, ipocrită,
Desfrâul e blamat doar ca ispită,
E noaptea minții, lumea-i în derivă,
Iluziei, că-i bună, e captivă...

Între dogme și hotare

Din țară-n țară trec și nu-nțeleg
De ce există limite pe hartă,
De ce poporul nostru nu-i întreg
Și ce motive are să se-mpartă.

O linie ce între timp s-a șters
Este motivul unei bariere
Și piedică perepetuului mers
Banalizat de-a armelor putere.

Simt că pătrund într-un tărâm nebun
În care cei ce cred în libertate
Sunt obligați la un absurd surghiun
De cei cred în pacea prin dictate.

Meticuloșii vameși îmi tot cer
Să le declar ce rol își are-o carte
În care-am scris că îmi doresc și sper
Ca neamul românesc să n-aibă moarte.

Cuvântul meu e-același cu al lor,
Dar un hotar dogmatic ne separă,
Ei văd că limba-i efemer decor,
Irelevant pentru conceptul "țară".

Orice cuvânt ce-mi este înțeles
Se-ntoarce, ca ecou, în altă limbă,
Indusă ca idee de progres
De cei ce-n vis apartenența-și schimbă.

Cohorte de idei îmi tot induc
Niște trăiri ce nu le pot reține,
Istoria e doar un balamuc
Bazată pe-nțelegeri și ruine.

Nu mă pricep altfel să înțeleg,
Ce rol își are granița pe hartă
De-i pusă să separe un întreg,
Sau să devină un motiv de ceartă...

Convulsivele emfaze

Azi, mai mult ca niciodată

nu doar spun, chiar îmi e teamă

Că nimic nu înțelegem

și chiar nu băgăm de seamă

Cum ajung sinucigașii

să ne-arate ce-i iubirea,

Între cei ce-și pun stindarde

că salvează omenirea.

Nu vedem cum pier bătrânii

obosiți de-atâta trudă,

Între două explicații

ce mai mult ne fac în ciudă,

Vin tot felul de convulsii

și tot felul de dezastre,

Însă noi ne scoatem ochii

căutând motiv în astre.

Ne lovim unii pe alții,

n-avem nici un gând de milă,

Ba,mai spunem, cu emfază

ca ne e de țară silă,

Vrem ucideri la comandă,

vrem destine-n pușcărie,

Ne sunt toți datori cu fapte...

Noi fără de datorie...

Dacă arde toată țara,

nu ne doare, nu ne pasă,

Nu conteaz că sunt unii

fără casă, fără masă,

În principiu-i necesară

chiar legea fără de lege

Când ne umple de mândria

că putem ceva-nțelege...

Mulți vorbesc aflați în treabă,

cu motiv că știu de toate,

Că prin simpla lor prezență

viața merge ca pe roate,

Între lipsuri și absențe

se ascund absurde scuze,

Și, în umbra lor, toți lașii

puși de alții să acuze.

Momentul de tendință

Eu tac, și tac, și, iarăși, încă tac...
Dar nu o fac voit, cu bună știință,
Nici eu nu înțeleg de ce o fac,
De-mi e în obicei sau doar tendință...

Pot să îmi fac destule judecăți,
Să folosesc tot felul de repere,
Să rup ideea-n multele-i bucăți,
Dar tot ajung în valuri de tăcere.

Nu stau ascuns, n-am cum să stau ascuns,
Doar exersez o viață după moarte,
Când nu voi fi să dau măcar răspuns
Celor ce azi mă vor în altă parte.

Mai am și eu motive, din trecut,
Din ceea ce e azi a lui urmare,
Sau urme de trăiri ce m-au durut,
Și mă voiau căzut în disperare.

În vers vorbesc, așa mai multe spun,
Dar nu oricui i-e dat să înțeleagă,
De ce, și cum, adun și tot adun
Fărâmele, ce-ncet, încet, se leagă.

Tac și firesc... sunt foarte obosit
Vorbind cu cei ce-aud dar nu ascultă,
Tot încercând să fiu mai explicit
Să nu-mi ia vorba simplă ca insultă.

Multe se văd, ușor sau foarte greu,
În râsul meu apar mereu motive,
Dar multe știe numai Dumnezeu,
Căci multe sunt, prin el, imperative.

Tăcerii-i sunt părtaș și-i sunt făptaș,
Și-o simt ca pe procesul de conștiință
Ce-mi pune viața pe un nou făgaș
Cu ancore-n credință și în știință.

Între vorbe prin cuvinte

Sunt câte unii care-mi spun cuvinte,
Chiar dacă eu încerc să le vorbesc,
Și nu-nțeleg ce gânduri au în minte
Când spusele-mi, cum vor, le convertesc.

Dacă le spun că timpul e o formă
Ce e-n schimbare, de la om, la om,
Ajung s-aud că vieții-i pun, ca normă,
Constanta definită de atom.

Război de spun că e deja în lume,
Și-l definesc, prin timp și loc, precis,
Din spate-mi vin, prin felul lor, cutume,
Mințind că, eu, războaie am prezis.

Iar dacă pun minciuna la vedere,
Și îi arăt, altfel, pe șarlatani,
Acei ce vor plăceri și cu himere
Îmi pun în cârcă setea lor de bani.

Spre conturbarea liniștii bolnave
Prin întrebări consacru un răspuns
Dar mă trezesc în juru-mi cu epave
Ce-mi spun că li-i deriva-ndeajuns.

Când vreau să iau decizii decisive,
Sunt mai atras de marile tăceri,
Că, orice-ar fi, idei alternative
Îmi pot găsi la cei ce au păreri.

Când e să spun, din viața-mi, o poveste
Merg până la banalul amănunt,
Dar tot ce aflu e că-i dat de veste
Că pașii-mi bat cadențe prea mărunt.

Să mai explic ceva nu îmi mai vine,
Parcă vorbesc cu cei fără de grai,
În înțelesul lor nimic nu-i bine
Că bun e doar al turmelor alai.

Predispozantele motive

Așa cum am tot spus, eu încă spun,
Și n-am motiv să cred că nu voi spune,
Contrar ideii numelor comune,
Că nu învăț nicicui să mă supun.

Nu știu deloc, și pot să zic, nici cum,
Ar trebui să-mi fie judecata
Când arcu-l văd și văd țâșnind săgeata
Ce mi se vrea indicator de drum.

Iar dacă e să cred în ceva sfânt,
Când alții-mi spun că nu e de valoare,
Nu pot, nici printr-o faptă-ntâmplătoare,
Să mă îndoi ca trestia sub vânt.

De multe ori sunt sigur că greșesc,
Și nu mă dau în vânt să-i caut scuze,
Dar cei ce vor motiv să se amuze
Des, mult prea des, de mine pomenesc.

N-am cum să spun dacă e omul rău
Sau rău îl face searbăda gândire,
Când fuge de fireasca lui simțire.
Prin simplul fapt că este nătărău.

Când văd trecând, cu pasul legănat,
Pe cei ce au de adevăruri teamă,
Că viața nu îmi e o criptogramă,
Mă simt, fără tăgadă, împăcat.

Nici nu mai vreau, nu știu măcar de pot
Să mă deprind cu tot mai noua modă
Lăsându-mi mintea, negândind, comodă,
Și-a imita, în fapte, un robot.

Convertita iubire

Mereu a fost iubirea fruct oprit,
Ca o otravă, deseori, letală,
Căci face-o clipă gândul fericit
Și-apoi se-arată ca o cruntă boală.

Așa știind vrem totuși să iubim,
Și oferim, cum zicem noi, iubire,
Neacceptând că poate otrăvim
Ideea de firească împlinire.

Așa ne este gândul omenesc,
Văzând că-n jur, mereu, așa se face,
Fiind convinși că toți așa trăiesc,
În armonie, liniște și pace.

De când mă știu iubirii-i dăruiam
Speranțele-nățărilor măiastre
Fără să știu de ce tot căutam
Seninătatea zărilor albastre.

Dar din greșeli ce tot se repetau,
Am înțeles iubirea-n altă formă,
Când cei ce n-au într-una spun că dau,
Și cer răsplată, cu-nțeles de normă.

Acum privesc cum mulți se sinucid,
Spunându-și multe vorbe de iubire,
Prin socotire drumul își decid,
Fugind de adevăr și împlinire.

Când sufletul de doruri e rănit,
Iar leacu-i căutat la întâmplare,
Apare antidotul otrăvit,
Iubirea convertită-n desfrânare.

Suntem compleți, așa cum ne-am născut,
Dar ne-am pierdut esența din vechime,
Iubirea e un tot, un absolut,
Ce poate, de-i greșim, să ne suprime.

Decorul fără profunzime

Zi după zi vin valuri de cruzime,
Și rostul vieții-i tot mai revanșard,
Se trag concluzii fără profunzime,
Iar proștii-și fac, din mintea lor, stindard.

Ce pot să văd, acum, în lumea-aceasta
Ce nu mai știe ce înseamnă trai,
Și vede doar când, nemilos, năpasta
De haina ei se ține ca un scai?

Nu scap, în nici o clipă, de-ntrebarea
Ce nu mă lasă nopțile să-mi dorm,
Ca rol normal să-și aibă întâmplarea,
Turnându-mi, în speranțe, cloroform.

Cum să-mi găsesc, principial, repere,
Când ne vorbesc nebuni și șarlatani
Ce s-au vândut, cu gândul la avere,
Trădându-se pe ei, momiți de bani?

Uitate-mi sunt ideile naive
Când fluturii-i priveam în zborul lor,
Având direcții clar ultimative
Ținând de-al clipei schimbător decor.

Când să am timp de a-nvăța mai multe
Văzând în juru-mi oameni ce, grăbiți,
Refiză, nonșalalnt, să mai asculte,
Și, de le spui ceva, se simt jigniți?

De multe ori privesc înspre departe,
Spre viitor, țintindu-l din trecut,
Și văd că lume-n două se împarte,
Iar ura e hotarul absolut.

Care-ar mai fi, mai nou, normala cale
De-a merge fără grija că nebuni,
Prea plini de ei și ifose morale,
Nu-ți pun, sub pași, jăratec și cărbuni?

E tot mai greu de-a crede și-a-nțelege
Ce-nseamnă sus și ce înseamnă jos,
De a-ți avea principiul sfântă lege
Ca să trăiești și-apoi să mori frumos.

Recurs corelativ

Mă văd tratat de viaţă cu dispreţ,
Şi-o văd cum dă, la cei ce vor, motive,
Făcându-mă să ştiu că are preţ
Şi vinovat de marile-i derive.

Mă simt forţat, la colţ să mă retrag
Sub umbre de priviri judecătoare,
Ce pot să mă declare un pribeag,
Sau un obiect pierdut, fără valoare...

N-am ce să-i zic, nu pot să-i reproşez
Fireasca ei dorinţă revanseardă,
Timp mi-a lăsat, puteam să mă bazez
Pe semnele-i ce mă puneau în gardă.

De-s azi bolnav sau ochii-mi nu mai văd
Lumescul ce, datori ar fi, să vadă,
Este firesc, puteam să întrevăd
Că mult noroi se-ascunde sub zăpadă.

Mi-a dat cuvinte, am ales să tac,
Şi chiar am fost voinţe-i împotrivă,
Voind, greşit, cumva să fac pe plac
Iluziei, pe-ascuns, speculativă.

Îmi dă azi voie să mă ştiu vânat
De tot ce am lăsat în risipire
De faptele ce tot le-am amânat,
Crezând că-i plâns banala tânguire.

De-aş vrea ceva a zice, ce să zic?
Cum să mă apăr eu, acum, de mine?
Nu vreau de cel ce sunt să mă dezic,
Trecutul, bun sau rău, îmi aparţine...

Azi viaţa mă tratează-n felul ei,
Nu pot să spun că e părtinitoare,
Că, într-un fel, îmi dă, din nou, idei
Să pot privi alt răsărit de soare.

Mirare pe vad

Ştiu clar acum că moartea-mi e departe,
S-a rătăcit în lumea cu străini,
Un zid, impenetrabil, ne desparte,
Şi-o altă lume, lumea de haini.

Sunt rătăcit şi eu în lumea-aceasta,
Am multe de făcut, precum am zis,
Când am ales ca, înfruntând năpasta,
Să am reper doritul Paradis.

Uitând, n-am vrut, cândva, să dau crezare
Atâtor fapte ce-mi erau îndemn,
Şi-atâtor înlesniri ce, cu mirare,
Tot apăreau şi nu-mi păreau un semn.

Am acceptat, cu greu, că datoria,
Are un timp al ei de-a se sfârşi,
Că altfel, singur voi plăti mândria
De-a refuza pe cei ce vor plăti.

Şi, acceptând, am început pricepe
Cum lumi întregi apar şi tot apar,
O altă viaţă pot, chiar eu, concepe,
Sau pot s-o las pierdută în zadar.

Am renunţat să fiu în căutare,
Să pun idei în clasicul tipar,
Şi m-am convins că simpla întâmplare
Pierde prea multa zbatere-n zadar.

N-am mai trăit în pierdere de vreme,
Îmi pare-acum că ce-am pierdut câştig,
M-am sărăcit de marile probleme
Ce nopţi şi zile m-au ţinut în frig.

Trag linii, fac o simplă socoteală,
Pot înmulţi, dar nu mai pot să scad,
Şi văd că moarta-i doar o vorbă goală,
Mi-e dat să merg pe-al existenţei vad.

Iubire în eroare

Cândva mi-ai fost aproape... te iubeam
cum nu puteai să crezi că ești iubită,
Nici azi nu știi ce gânduri îmi aveam,
devreme ce te-ai dus ca o ispită...

Veneam din lumea celor ce nu au,
ca laudă, lumească legătură,
Cei care sunt mereu precum erau
și teamă n-au de nici o lovitură.

Tu te născusei într-al lumii vad,
dar te-ai lăsat de-al casei prag legată,
Crezând că cei însingurați decad
și nu se mai ridică niciodată.

Gândeai altfel, gândeai că poți iubi
lăsându-ți gândul umbrelor fugare,
Că faptele răsplată îți pot fi,
îndreptățind continua-ți eroare.

Chiar ai crezut că felurite plăți
Pot fi motive care pot convinge
Că spus de-i, adevărul, pe bucăți
Poate ajunge foc ce nu se stinge.

Gândeam un rost, dar nu aveam tipar,
Nu mă vedeam sedus de îngrădire,
Și nici ca închinarea la altar
Schimonosind angelica iubire.

Și mult prea brusc, când scopul ți-ai atins,
Văzându-te real câștigătoare,
Ai început a mă voi învins,
Și-am reproșa voita mea eroare.

N-a mai contat nimic... Atât ai vrut,
Să uiți mândrii, orgolii, n-aveai vrere,
Atât a fost, mai mult nu ai putut...
Și a rămas iubirea o părere...

Între vină și pedeapsă

Fac fraude în fiecare zi,
Mereu comit o faptă interzisă,
Îndemn mereu, pe oameni, a trăi,
Și-a nu-și lăsa speranța compromisă.

Ajung, fără să vreau, un infractor,
Cu fapte-n formă mult continuată
Fiindcă spun că nu-s doar muritor
Și știu povești din vremi de altădată.

Aflu acum că sunt un predispus
La un proces ce nu se mai termină,
Rejudecat, că orice zi în plus,
Trăind-o-ajung să mai adun o vină.

Sunt martori ce declară mai mereu
Că nu mă las, oricât sunt dat de-o parte,
Și-mi tot adun, altfel, în felul meu
Agoniseli ce nu se tem de moarte.

Mă simt ca urmărit, mă simt vizat,
De-aceea poate nu mă pot ascunde,
Nici nu mă las, cumva, intimidat,
Și pot, la întrebări, oricând, răspunde.

Fac fraude, deși nu fac nimic,
Deși nu iau ceva când spun cuvinte
De care-n nici un fel nu mă dezic,
Că nu-s gândite ci venite-n minte.

Doar temerea de pierderi din senin,
Mă vede ca și hoț de drumul mare,
Cerând, ca și pedeapsă, să mă-nchin
Sau să mă las sedus de disperare.

Pedeapsa o primesc, rămân cinstit,
Dar față-n față nimeni n-o aplică,
Și nimeni nu îmi spune ce-am greșit,
De-ajung să cred că lor mai mult li-i frică.

Dar fraude... eu reunosc... tot fac,
Nu-mi trec nicicând trăirile prin vamă,
Cu plata pe iubire nu mă-mpac,
Și nici pe cerșetori nu-i iau în seamă!

Perfecta-ntreagă nebunie

Nu văd, nu recunosc, nu înțeleg,
Atât cât poate mintea să-mi cuprindă,
Cum s-a ajuns ca lumea, ca întreg,
Perfectă, întru tot, să se pretindă...

Cei ce cunosc aproape nu au loc,
De cei ce-și fac frustrarea o poveste
Crezând că e minciuna un mijloc
De-a-și căuta amante sau neveste.

Și s-au ajuns cei ce nu știu nimic
Să vindece pe cei fără de boală
Punând idei de care se dezic
Pe seama celor ce mai au și școală.

Nimic nu pare nou, nimic nu-i vechi,
Prostia e și-acum o mare modă,
Că sunt puțini ce-și au două urechi
Și a avea prin furt e o metodă.

Chiar dacă suferinzi sunt peste tot,
Toți cred că lor nimic nu li se-ntâmplă,
Ba chiar îi vezi cu degetul la tâmplă,
Spre cel cunoscător, că-i idiot.

Toți sunt perfecți... spun cei ce știu că mint
Și spusa lor o vor de toți crezută,
Expusă-așa cum e, în mod succint,
De argumente, mult prea mult, pierdută.

Loc nu mai e, deloc, de ceva bun,
Se dă, la orice pas, o bătălie,
Mereu, forțând, atâtea se impun,
Și peste tot e-o-ntreagă nebunie.

Dor de noapte, dor de zi

Nici nu mai știu să spun că-mi este dor
De viața fără lux de amănunte,
Chiar de m-aș ști cu tâmplele cărunte,
Să nu mai fiu nici unui gest dator.

De-o viață-ntreagă gândul mi-l găsesc
Prea ocupat cu sensuri puerile
Și cu idei absurde, mercantile,
De-ajung să mă și mir că mai trăiesc.

În zori de zi, când stelele dispar
Dor de trăiri de-a dreptul mă cuprinde,
Și peste-a mea putință se întinde,
Punând accent, prea mult, pe singular.

Mi-e dor de noapte și-mi e dor de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
Cum dor îmi e de omul care-mi place
Și-n felul meu, cum știu, îl pot iubi.

Mi-e tot mai greu să spun că îmi e dor,
Când am idei ce vor să mă confrunte
Cu mult prea multu-mi lux de amănunte
De care știu dar stau nepăsător.

Îmi pare, cumva, trecere-n zadar
Această luptă pururi inutilă,
Cu lumea ce e mai mereu ostilă
De nu-i accepti verdictul arbitrar.

E seara un motiv, ce-l am, în plus,
De-a mă-ntreba pe mine, despre mine,
Și a afla de cred că-mi aparține
Ideea unui gând, ori mi-e indus.

Mi-e totuși dor de noapte și de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
De visul care-n fapte se preface,
Să pot, nestânjenit de gând, iubi.

Trăirea, în subsidiar

Trăim într-un decor absurd, damnat
Prin chiar esența-i mult prea efemeră,
Ce scoate viața, zilnic, la mezat
Cu preț într-o iubire austeră.

Nimic din ce e simplu n-a rămas,
Abstractă ne-a ajuns, mai nou, și moartea
Stăm, cu idei divine, la taifas,
Spunând că vom rescrie, vieții, cartea.

Frumosul are normă și tipar,
Iar de-i sublim e răstignit pe roată,
Chiar sfinții, scoși pe stradă-s, din altar,
Și sunt vânduți bucată cu bucată.

Răstălmăcim cuvântul creator
Dându-l exemplu-n formă desuetă,
Numind trecutul prea neroditor
Într-un prezent cu tentă de ruletă.

Pe zi ce trece-i tot mai evident
Dăm vieții numai propria măsură,
Îl defăimăm pe cel ce, inocent,
Nu e-ndemnat de lașități și ură.

Trăim, cu zicem noi, subsidiar,
Nici chiar cu noi nu vrem o împăcare,
Și tot dorim, găsind motiv bizar,
Celor mai mulți, grăbită suprimare.

Înger, cheie și femeie

Cu mine ai fost înger și femeie,
Simțeam că patul este rupt din rai,
Și gânduri se zbăteau într-o idee,
Și se țineau de mine ca un scai.

Eram un tot sub cerul plin de stele
Și dedesubt un pod masiv de nori,
Iar clipele se declarau rebele,
Punând pe chipu-ți aurii culori.

Nimic nu se vedea înspre departe,
Nici n-avea cum, eram un univers,
Ce ne numea un tot până la moarte,
Cu unic drum, în lungu-i rodnic mers.

Mi te-ai redat, voindu-te știută
În gândul unei vieți fără sfârșit,
Dorindu-ți o trăire cunoscută
Cu sens în tot ce, tainic, mi-ai șoptit.

Din Ceruri coborâtă, ești divină,
Rodind simțiri și magice trăiri,
Lăsându-mi timp destul să-mi aparțină
Sfântu-ți sălaș al marii împliniri.

Și de aici fiind, m-ai vrut în tine,
Dându-mi, pe drept, motiv de a simți,
Că, omenește, neștiutul bine,
În doi, ușor se poate defini.

Nu m-am putut, în nici un fel, ascunde,
Ți-am spus că timpul s-a oprit în loc,
Că adevăruri simple și profunde,
Mi te-arătau ca dar întru noroc.

Și ți-am mai spus că vieții îmi ești cheie,
Că sunt eu însămi foc, ori jar încins,
Fiindu-mi, tu, și înger și femeie,
Ce iarăși, spre visare, m-a împins.

Incomodabila nebunie

Suntem nebuni, dar nu mai sunt spitale
În care să ne ducă pe-amândoi,
Așa că ne avem această cale,
Să arătăm ce suntem, ce-i cu noi.

Ca un nebun te vreau, și spun de toate,
În forme-n care mulți nu înțeleg,
Că între noi, orice, oricând, se poate
Fărâmii dându-i rostul de întreg.

În nebunia ta găsești la mine
Un univers al vorbei cu-nțeles,
Păstrându-mă până-n vecii în tine,
Ca dar firesc și cheie de acces.

Nu-ți vrei nicicum motiv de altă cale,
Nici de alt fel, și nici de un alt mod,
Și treci mereu de legile morale,
Chiar dacă, unii-ți spun, că-i incomod.

N-avem, pentru nimicuri, nici o vreme,
Și poate chiar prin asta enervăm,
Mizând pe frontiere și extreme,
Apă la moară, de se vrea, noi dăm.

Tu ești nebună, după cum se spune,
Eu sunt nebun prin cele ce gândesc,
Normalul nu mai știm ce-ar presupune
Acum când doar absurdul e firesc.

Cu nebunia clipei așteptate,
Pașii mereu spre tine mi-i îndrept,
Că definiți suntem, oricum, prin toate
Ca doi nebuni, pe drept și pe nedrept.

Că te iubesc, e tot o nebunie,
Aud, în mod direct, sau indirect,
Iar tu, iubind, accepți o blasfemie
Ce-i pare lumii lipsă de respect.

Constatare de iubire

Am fost mereu iubit de oameni mari,
Și foarte rar de cei ce-s pururi mici,
Urât am fost de proști și de avari,
Și cei ca ei, cei ce le sunt complici.

De alungat nu vreau să mai vorbesc,
Cei ce-au făcut-o nu puțini au fost,
Cei temători că rostul omenesc
Este altfel decât își fac ei rost.

Am fost iubit, e drept, din când în când,
De cei ce m-au voit de ajutor,
Până ce-au fost pe drum, din nou, râzând,
Când mă numeau, pe mine, ca dator.

Dar m-au urât cei cărora le-am zis
Neocolit ce dat mi-a fost să cred,
Când din trecutul ce-l vroiau prescris
Le arătam ce fapte se succed.

Am fost iubit, prin crezul de moment
Pe când cream emoții și idei,
De toți cei ce trăiau într-un prezent
Terorizat de lipsa de temei.

Voit fără de urmă am ajuns
Când n-am făcut, cum se dorea, pe plac
Acelor ce creau, că pe ascuns,
Pot face rob pe cel ce e sărac.

Iubirea mi-am avut-o panaceu,
Iubind uitam de temeri și dureri,
Și-așa m-am întâlnit cu Dumnezeu,
Și de la El, trăirii-mi am puteri.

Vedere în bob de rouă

Te-am văzut de-atâtea ori,
Rătăcită printre stele,
Ori pe margine de nori
Căutând un drum spre ele.

Chipul tău mi-era știut,
Îl văzusem bob de rouă
Într-al toamnei început,
Denumit de viață nouă.

Devenisei un întreg
Prin idei și amănunte,
Și vroiam să înțeleg
Altele, chiar și mărunte.

Când las visul să te-asculte,
Înțelesu-mi este clar,
Iar când sunt nuanțe multe,
Logici-i dau sens de dar...

În noiane de tristețe
Te cobori, oricât, râzând,
Spui că sunt clipe răzlățe
Ori abatere de gând.

Timpul, fără de hotar,
Poți, în lung și-n lat străbate,
Și chiar trecerea-n zadar
Am văzut că poți abate.

Pasul tău, ca și al meu,
Caută spre mai departe,
Dar ne-apropie mereu,
Înspre dincolo de moarte.

Te-am văzut... un suflet trist,
Om și lacrimă de soare...
Și, să te găsesc, rezist,
Pentru vremuri viitoare...

Refuz spre amânare

Iubito, tie-ţi spun, nu sunt poet,
Sunt doar un om care când tace scrie,
Şi care-n orizontul desuet,
Dă viaţă unui vers de poezie.

Am fost, în multe feluri renumit,
De cei ce știu a da oricui un nume,
Voindu-mă de mine rătăcit
Și-ntors cuvântul, în alt fel, spre lume.

Am scris și-am spus, puțin sau mult, direct
Cuvinte ce-au vestit, fără tăgadă,
Când adevărul a ajuns suspect,
Sau vinovat că nu vrea să decadă.

Nu m-am gândit nicicând ce am de scris,
Aproape că am scris la întâmplare,
Mi-am confundat ideile în vis,
Iar drumul, uneori, mi-a fost cărare.

Unii mi-au zis că scrisul mi-e-nvechit,
Și mi-au cerut să-i văd pe ei modele,
Fiind rebel din tagmă m-au gonit,
Cu pietre și cu vorbe, multe grele...

Din când în când, cei dornici de loviri,
Ori învățați la moftul de-a combate,
M-au acuzat că scriu prin îndulciri
Spre a momi femei însingurate.

Că sunt, de titluri, mult prea iritat,
Știindu-mă, nu pot a-ți mai ascunde,
Și că mă-ntreb ce oare s-a-ntâmplat
De mulți își cred gândirile profunde?...

Pe zi ce trece, văd că-n idioți
Ajung prea mulți, prin vrere și voință,
Că teamă-mi e că vom ajunge toți
Seduși de a absurdului credință.

Ajuns, acum, e titlul, un pamflet,
Că repede, și mult, e scos în față,
De-aceea eu refuz să fiu poet,
Am timp să fiu, real, în altă viață.

Necesara grăbire

Grăbește-te și lasă-te furată,
Când voi veni spunând c-am să te fur,
Și lasă-mi-te, dată, de îndată,
Jocul ar fi absurd, banal, obscur.

Timp nu avem de-al face să se piardă,
Punându-i preț de searbede păreri,
Ca nu cumva în foc nestins să ardă
Puținele, rămase-ntregi, puteri.

Nici timp de drum prin iluzorii fapte
Nu mai găsim, nu ne mai e cu rost,
Așa că de-am să vin în miez de noapte,
Fii gata de-a uita cam tot ce-a fost.

Răscumpărări de vise-s necesare,
Și-i necesar să fii motiv de vis,
Trăind firesc întâia-mpreunare,
Pe drumul, urcător, în paradis.

La trecerea de zi, în plină noapte,
Avându-ți doar o clipă de curaj,
Vei defini, printre frânturi de șoapte,
Urcarea-n decădere, prin picaj.

Și orișicât ți-ar pare de ciudată
A doua zi altfel te vei găsi,
Un fel de-a fi, o stare așteptată,
O viață cu-mpliniri vei defini.

Acum, că stai pe loc, ți se tot pare
Că te tot duci spre minus infinit,
Iar trecerea de timp dă semn că-ți moare
Speranța că avea-vei ce-ai dorit.

Vreau să te fur... Tu lasă-te furată,
Mai mult nu-ți spun, atâtea am în gând,
Nici nu promit, știind că dintr-odată
Te voi privi, spre-nalturi, alergând.

Cheie de mister

Eu nu te-ntreb deloc de unde vii,
Suntem, de-o-ntreagă viață aruncați...
Tu n-ai știut... Îți spun acum să știi...
În zodia lăstarilor tăiați...

Suntem voiți ca simpli trecători
Ce n-ar avea mai multe de văzut,
Că mult prea mult fiind cunoscători
Și-ar aminti prin câte au trecut.

Din amintiri, de peste timp și vieți,
Suntem, ca amintiri, învățături,
Ce pun autografe și peceți
Pe mângâieri, pe șoapte, pe securi.

Și încă multe suntem și nu știm,
Drumul cel drept de ce-i întortocheat,
Sau când, pentru un fleac, îl părăsim
Simțind că rătăcind e minunat.

Dar suntem viță de alai ceresc,
În contra unui timp ce pare viu,
Ce-i obligat, prin datul omenesc,
S-arate că nicicând nu-i prea târziu.

Împreunați, în miez de ev aprins,
Când disperarea a ajuns cu preț,
Suntem meniți cărbuni de jar încins
Ce dă iubirii țel și rost măreț.

Suntem, de drept, subiectul unui vis
Ce încrestat în carnea ta îl văd,
Ce, ca porniri, în mine stă închis,
Și, nedeschis, e cale spre prăpăd.

La tine-i cheia, timpul e venit,
Lasă-l să fie, ia-l de tot, întreg,
Fă-l adevăr, fă-l rod și chip dorit,
Ca eu, misterul tău, să ți-l dezleg.

Rătăcitoarea alergare

Ești obosită spui... Și obosită
Te simt în pasul ce îți este mers,
Iar uneori ți-l văd mergând invers,
Știindu-te prin lume rătăcită.

Ai alergat, și vremea era rece,
Și n-ai văzut că-n jur era doar ger,
Și nici măcar nu te-ai gândit că-n cer
Știut era că timpul vieții trece.

Acum resimți, acum ți-ai vrea oprire,
Și ți-ai dori firescul cel firesc,
Simțind că e normal, prea omenesc,
Să ai o viață plină de iubire.

Ca orice om plătești, la praguri, vamă,
Și ești în starea de a da și șperț,
Fiindu-ți prea destul acel comerț
În care făcătura e de seamă.

De când te știu, știindu-te rănită,
Ți-am spus că vor veni mai mari dureri,
Ca, într-un fel, să știi că ai puteri,
Să vezi lumina când de-abia-i ivită.

Și simți durerea, simți că vechea rană
Palpită încă fără de un rost,
Spre ceva definit prin ce a fost,
Forțând mereu condiția umană.

De-atâta oboseală nu ai vreme
De-a înțelege ce-i de înțeles,
Doar te întrebi de ce vei fi ales
Un drum mizând pe simple teoreme.

Timpul îl vezi în mare alergare,
Așa cum tot alergi și tot alergi
Crezând că poți, prin alergări, să mergi
Sprea marea și eterna împăcare.

Sus, prea sus

Văd, tot mereu, că Cerul este sus,
Că viaţa este-a harului minune,
Dar, mult prea des, la minim e redus
Când totul e privit prin raţiune.

Şi eu sunt om, aşa cum eşti şi tu,
Şi privitor ca tine-s înspre stele,
De cum e cazul spun şi da, şi nu,
Fac fapte bune şi fac fapte rele...

Îţi spun şi eu că Cerul e prea sus
Privit de cei cu sufletele goale,
Ce stau, din răsărit până-n apus
Cerând, mereu, dovezi materiale...

Dar când îţi vrei vorbi cu Dumnezeu,
Cerându-i să îţi ierte o greșeală,
Prin viziunea-ţi, fadă, de ateu,
Vrei irealu-n viaţa ta reală?...

E, pentru tine, cerul, mult prea sus...
N-am cum să te opresc a-ţi contrazice
Cuvântul ce, vorbind, mai ieri l-ai spus
Şi azi îi ceri altceva să-mi explice.

De ce tot cauţi, făptuind mereu,
Dovezi din lumi nicicum materiale,
Şi tot te plângi că rostul vieţi-i greu,
Când iei mereu, mereu, o altă cale?

Te-am înţeles, vezi cerul mult prea sus...
Şi totul se rezumă la cuvinte,
Iar când ajungi şi stai în gânduri dus,
De unde-aştepţi răspuns să-ţi vină-n minte?

Şi orişicât de mult s-a demonstrat,
Ca lumea-aceasta este trecătoare...
Ce-ţi pune ceru-n faţă-ţi e blamat,
Dar tu te rogi, continuu, cu ardoare...

De vrei să crezi că Ceru-i mult prea sus,
Ca viaţa cere gând şi acţiune,
Dă-mi voie să mă ştiu deja exclus
Din gândul tău redus la raţiune.

Moneda pe revers

Azi nu mai e, iubirea, o valoare,
De ea vorbesc doar cei ce nu o știu...
De multe ori mă-ntreb, când vreau să scriu,
Scriu despre ea sau doar îi dau culoare?

Se dă esenței formă de poveste,
Moneda e pe față ca revers,
La fel și mersul lumii e invers,
Și-mpiedicat de moarte și proteste.

Unii o văd cu fel de fel de formă,
Chiar, într-un fel, pornită cu motiv,
Cu sens direct, ori doar peiorativ,
Mereu îndoctrinată de reformă.

Și se vorbește mult, se tot vorbește,
Golită-i, prin cuvânt, de conținut,
Inadecvând realul absolut
Al faptelor din care, clar, lipsește.

Tot ce rămâne-i simplă trăncăneală,
Ivită din păreri și fantezii,
Menite a induce teorii
Scrise cu scop de-a consuma cerneală.

Și parcă, dintr-o cruntă ironie,
Ideile absurde-n valuri vin,
Din gândul celor ce, cu scop meschin,
Se vot autografe pe hârtie.

Limbuții vin, și fără de rușine,
Din cărți citite doar citate spun,
În forme-n care cred că-i oportun
Pe mulți să facă lor să se închine.

Iubirea însă nu-i motiv de ceartă,
Și cum, atât de mulți, se știu certați,
De adevăr suntem îndepărtați,
Și neiertând nici viața nu ne iartă.

Conspirativul sincretism

E-atât de multă luptă la putere,
Și luptă vrea chiar simplu anonim,
Că s-a ajuns privită cu plăcere,
Iar noi ai luptei sclavi am vrea să fim.

Și se conspiră sub însemn de lege,
Se duce pragul morții la extrem,
Prin cernere se vrea a se-nțelege
De ce n-au teamă cei ce nu se tem.

Poporul e văzut ca o mulțime
Ce trebuie să creadă ce e spus,
Lipsindu-se de orice profunzime,
Lăsându-se însă profund, și larg, supus.

Când, dirijat, câte ceva, transpiră,
Apar și cei ce flutură un steag,
Spunându-ne că ocultiști conspiră
Iar ei dau vești de dare în vileag.

Și curg cerneluri, curg cuvinte snoabe,
Cu fel de fel de crase teorii,
Parafrazând idei de pe tarabe
Prin consistențe-n pure isterii.

Păstrate-s, vreme bună, la vedere,
Mai toate câte, ce e grav, ascund,
Pănă ce-ajung, prin sensuri, efemere,
Ca vestitorii lor se dau la fund.

Lupta e-n toi, și e cuprinsă-n toate,
Oricât de neștiut își are țel,
Și strategia datului din coate
Ajunge teorie și model.

Se tot conspiră, zice-se... Conspiră
Oricare individ, că vrea măriri,
Doar conspirând se crede că aspiră
La înțelegeri ori descoperiri...

De adevăr puțină e vorbirea
Aproape toți au adevărul lor,
Toți vor să se salveze omenirea,
Sperând că-și fac destin nemuritor.

Dar mie mi se pare că furtună
Vor rodul semănatului lor vânt,
Când bob cu bob, în sincretism adună,
Banalități cu rol de grav cuvânt.

E greu de spus de vor mai mult să știe,
Sau, vreodată, cred că-s înșelați,
Dar sigur sunt că-n marea lor mândrie
Sunt, peste științe, marii învățați.

Voire în tăcere

Eu știu c-ai vrut... și chiar fără cuvinte,
Doar amintindu-ți ce, și cum, a fost,
Îți spun că mintea încă te mai minte,
Te mai târăște-n jocul ei anost.

Toate au fost, în formă de idee,
Motiv conjunctural al unui pas,
Motiv de-a fi, într-adevăr, femeie,
Ieșind dintr-al mirărilor impas.

Te mai ascunzi, păstrând doar pentru tine,
Clipa în care multe s-au schimbat,
Dorindu-ți tot ce faci să fie bine,
Cum binele-i văzut de un bărbat.

Calea era din timpuri vechi bătută,
Ea ne-aștepta s-o știm, noi n-o știam,
Nici clipa când, voindu-se văzută,
S-o ocolim, cuvinte căutam.

Ne-a pus, fără de veste, față-n față,
Nemaiputând să ții ceva ascuns,
Să ai, fără să-ți pese, dor de viață,
O faptă nefiindu-ți de ajuns.

Fără prea multe vorbe, înspre clipe
Ce-ți defineau cu totu-n nou contur,
Te-ai dăruind, neacceptând risipe,
Și nici priviri, mereu, spre cei din jur.

Mi te-ai lăsat cu totul, toată, goală,
Ochii-ți erau îndemn de mare dor,
Ce mă vroiau să dau, din plin, năvală,
Să fiu dorinței tale-mplinitor.

Nu știm nici azi cum puntea lumii, ruptă,
Împreunare, întru tot, ne-a fost,
Lăsându-mi-te-nvinsă fără luptă,
Învins fiindu-ți cu-n anume rost.

Galop de joc

Copil, copil... ce încă nu ai minte,
Te văd în jocul sorților intrat,
Și-n grabă văd privirea-ți înainte,
Crezând că ce-i în spate ai uitat.

Jocul e vechi... l-ai vrut și ți-a fost vrerea
Să-l schimbi, să fii destinului stăpân,
Să fie toate cum îți e părerea,
Să fie chiar și Dumnezeu păgân.

Nu vrei să știi, nu știi că i-ai fost miză,
De nu-l jucai aveai o șansă-n plus,
De-a câștiga mai mult printr-o remiză
Decât să fii de-al nopții drum sedus.

Atras cu vorbe mult măgulitoare
Îți porți acum un nume de-mprumut,
Și crezi, visând, că singura scăpare
A fost să-ți joci destinul la barbut.

Așa, din joc în joc, fără de știre,
Sperând că șchiopătatu-i doar galop,
Ai măsluit ideea de iubire
Și te-ai dedat trăirii doar cu scop.

Acum te joci, dar asta-i doar pe față,
Destinul însă-și face un alt joc,
Lăsându-te să crezi mai mult în viață
Dar ea fără de veste-ți va da foc.

Va fi să fie lumea fără tine,
Tu căutând să știi pe unde ești,
Văzând că-n nici un fel nu-ți aparține
Moțivele ce-ți cer să hoinărești.

Și-ajunge-vei să vezi ce-i rătăcirea,
Zicându-ți că nu ai nici un păcat,
Însă vei ști ce grea e amintirea
Când numele-n uitări ți-ai aruncat.

Ești un copil... Și chiar dacă ești mare
Îți ai destin prin proriul tău copil,
Nimic nu este dat la întâmplare,
Că adevătul nu-i, nicicând, umil.

Ți-a fost lăsat să duci, ca moștenire,
Chiar ceea ce tu n-ai vrut să primești,
Te vei trezi, fugind de amintire,
Fugind vei vrea să uiți de tot ce ești.

De dat, deja ai dat... Acum ștafeta
Poartă deja însemn de viitor,
În urma ei rămâi marioneta
Ce pleacă rușinată de decor.

Portret prezent

De mult, se vede, pacea nu o ai,
În compromise doar ți-ai dus trăirea,
Și greu îți e să fii ce, știi, erai
Când îți doreai să guști, trăind, iubirea.

Ceva din tine, poate doar un gând,
Ce încă în speranțe rătăcește,
Mi te arată mult prea des plângând,
Un plâns ce-n zbucium vag te prăbușește.

Câți știu nu știu, dar știu că nu mă-nșel,
Dar stai, fără să vrei, în așteptare,
Și lupta-n suflet simți că-i un măcel
Și nu prea crezi că încă ai răbdare...

M-am învățat să tac, tu însă taci
Având deja încredere puțină,
Crezând puțin că dat îți e să faci
În viața unui om, trăind, lumină.

Însă-ți e dor, un dor enorm, nebun,
De-o clipă-a serii, prelungită-n noapte
Când totul e firesc și oportun,
Și-i definit de adevăr, prin fapte.

Nimic nu-mi spui, însă mă lași să știu,
Că să îmi văd puterea de-a-nțelege
De-a nu lăsa mereu pe mai târziu
Sensul ce poate viața să dezlege.

Tristețile își au o vreme-a lor,
Tu însă ești, în suflet, mult prea tristă,
Privind spre tine simt că îmi e dor
Vieții să-i dau o formă realistă.

Ți-o dorul de trăiri un foc aprins,
Și-n absolut de mare anvergură,
Chiar dorul păcii-n el este cuprins,
Născând din el dorințe pe măsură.

De multe ori privesc, și tot privesc,
Tristeții tale leacuri căutând,
Găsesc un sens... spre tine să pornesc,
Vieții să-i fim, un unic, faptic, gând.

Iubește-mă...

Iubește-mă, mă știi, îți sunt aproape,
Nu mai găsi motiv de mai târziu,
Timpul oricum nu poate să îngroape
Ideea că veni-va un târziu.

Din când în când privește-te-n oglindă,
Altfel decât te văd n-ai să te vezi,
Și-ai să-nțelegi cât ești de suferindă
Când înspre nepăsare te repezi...

Încă ai timp de-a ști ce-i bucuria,
Și încă nu-i nimic, într-adevăr, pierdut,
Dacă-ți accepți, lumește, datoria
De-a accepta al rostului statut.

Suntem, aici, acum, din întâmplare,
Ca un răspuns al unor întrebări,
De când credeam că noi suntem hotare
Și hotărâm și treceri, și urmări.

Iubește-mă, îți spun... E timp de toate,
Nu căuta un drum puțin văzut,
De-l vrei ascuns, în față tot va scoate
Ceea ce e de fapte susținut.

Acum încerci să te împaci cu tine,
Tot căutând să știi ce crezi că știi,
Ți-ai vrea un drum mai depărtat de mine,
Dar, căutând, mai mult spre mine vii.

Îți spui, prea des, că nu ai timp de viață,
Că amănuntu-i mult mai important,
Și-s totuși flori și florile de gheață,
Prin formă-și dau un aer elegant.

Suntem acum, aici, din întâmplare,
O întâmplare ce-i vedea-vom rost
Dacă avem, cu-adevărat răbdare
Să ne-amintim de faptele ce-au fost.

Iubește-mă, cât încă sunt aproape,
Mâine în zori se poate-a fi târziu,
Încă putem sări peste etape,
Viața nu-i joc, nici miză de pariu.

Datorie de-amintire

Din când în când, îți spun: Adu-ți aminte,
Sperând că pot să nu îmi amintesc
De cum n-ai fost, nici tu, deloc cuminte,
Când vremea s-a făcut să te-ntâlnesc.

Nu te-ai sfiit să mi te dai, dorită,
Nici să-mi oprești avântul prea grăbit,
Și nici n-ai vrut, să fii măcar oprită,
De-a ști ce-i gustul fructului oprit.

Ai vrut, și-am vrut, mai mult ca niciodată
Să ne simțim femeie și bărbat,
Lăsând fiorul faptei să străbată
Pământul tot, în lung, și chiar în lat.

Ochii-mi aveai lumescul cer cu stele,
Te-avem motiv de ritm amețitor,
Cum te credeam în visurile mele
Din ele mă știam că-ți sunt dator.

Cuvinte rare, sacadat șoptite,
Despre simțiri profunde-mi povesteau,
Fiindu-mi, spre mai mult, prea dulci ispite,
Și gând de împlinire îmi erau.

Trupu-ți era, învăpăiat, fierbinte,
Tot încercând esențe-n tresăriri,
Spre înapoi, pândind un înainte,
În clipa-mpreunării de simțiri.

De-ai vrea să uiți nu poți niciunde duce
Zorul de foc al marelui hotar,
Când ție m-am lăsat, ca o semn de cruce,
În binecuvântatul tău altar.
Ești tot ce-ai fost, dar și mai mult, că-n tine,
Renasc și eu, în fiecare gând,
Și-n fiecare gând te știi cu mine,
Spre înălțimi și ceruri căutând.

Printre bogați, sărac

În lumea cu bogați, eu sunt sărac,
Puține am, puține pot să fac,
Unii vorbesc de lipsa de noroc,
Alții de pas bătut prea mult pe loc...

Dreptate au mai toți, în felul lor,
După putință omul e dator,
Să facă tot ce are de făcut,
Plecând, spre viitor, dinspre trecut.

Unii mă văd ca om, cu ei egal,
Alții mă văd ca mai puțin normal,
Din ei, sunt unii, ce mă cred mai bun,
Alții mai prost, sau alții, chiar nebun.

Sunt judecat de fel și fel de legi,
După măsuri, doar prin absurd, întregi,
Nici nu mai știu ce-ar trebui să fiu,
Un sclav, un cerșetor, sau cel ce scriu?...

Ce au cei mulți de multe ori nu am,
Și n-am nici lesă, cum nu am nici hram,
Mai repede sunt mult îndatorat
Celor ce cândva, ce aveam, mi-au luat.

De multe ori, tot ei, cei ce-s bogați,
Prin existența mea se simt furați,
Iar de durerea lor ajung, tacit,
Să nu mai știu ce lumea-am nimerit.

E poate drept, la fel cum e nedrept
La vorbe fără duh să mă aștept,
Să mă lovesc de pragul unui gând
Și să ajung să-l știu, în gol căzând.

Dar sunt sărac, deci sunt mereu expus,
Suspect direct sau unul presupus,
Și-am să tot fiu, mereu, un acuzat,
În lipsă, însă, pururi condamnat.

Zvâcnire în denominare

Nu te grăbi, iubito, să îmi spui
Despre o vreme ce e dat să vină,
Ca nu cumva, din nou, să te opui,
Ieșirii, dinspre umbre, spre lumină.

Glumesc vestindu-ți vremea de apoi,
Vestindu-ți prima zi și prima noapte,
În care noi, trezindu-ne în noi,
Ne vom uni și-n vorbe și în fapte.

De mult nu te-am văzut, dar tot te știu,
De-acum îți spun, că ai să-mi fii, frumoasă,
Și n-ai motiv să vrei pe mai târziu
Să te întorci, cu sufletul, acasă.

Ani de cândva, din mult prea mult trecut,
Pe tot ce ești sunt, permanent, amprenta,
Ce definește, clar și absolut,
Că tu îți ești, continuu, concurenta.

Acum, prin corolarul de-ntâmplări,
Suntem veniți la doar un pas aproape,
Ca să-mplinim fireștile urmări,
Ca viața-n nemurire să se-ngroape.

Și tot glumind, îți spun ce vine-n gând,
Din relative timpuri viitoare,
Când tu vei fi o lacrimă arzând,
Mult prea reală lacrimă de soare.

Teluric rost din nou vei vrea să-ți faci,
Reînvățând speranța-ntru menire,
Lăsând plecării lor pe cei buimaci,
Încorsetându-ți viața în iubire.

Nu te grăbi, pe jos avem de mers,
Un drum atât de lung, și-o altă viață,
Fiindu-mi bucuriei univers,
Fiindu-ți cer în orice dimineață.

Anii de vârstă

Ani după ani, mereu am adunat,
Nici nu mai știu de ce să îi mai număr,
Le simt povara, când alerg, pe umăr,
Dar, calculând, simt ceva eronat.

Timpul îmi spune, clar, că sunt bătrân,
Argumentându-mi totul prea sumar,
Și, orișicât, îi spun că-i în zadar,
Mi se voiește, gândului stăpân.

Iar gându-mi simt în ceartă cu alt gând,
Mizând pe mine, cel contradictoriu,
Ce-n permanență pare iluzoriu,
Vorbind râzând de cel ce tac plângând.

Mă tot îndeamnă cele ce le știu
Să fiu, cum toți îmi cer, comparativ,
Și-n consecință, mult mai concesiv
Cu cei ce-mi pun dorințele-n sicriu.

Problema mare-s eu și iarăși eu,
Prea rar în pas cu legile lumești,
Căutător de vorbe prin povești
Ieșite dintr-al normelor clișeu.

Mereu mă-ntorc la anii ce s-au strâns
Pe care încă-ncerc să-i calculez,
Când, din neant, în minte, recreez
Un univers, de nemuriri, constrâns.

Uitând de număr, tânăr unii-mi spun,
Dându-mi să știu că încă mă grăbesc
Spunând, neșlefuit, ce nu gândesc,
Asemenea oricărui om nebun.

Eroarea știu că e, dar nu o văd,
Și știu că e un cumul de erori,
Se-ntrezărește dimineața,-n zori,
Când schimbă în minune un prăpăd.

Mă știu la jumătatea unui veac,
Dar știu și vremea vechilor titani,
Și că mai am un milion de ani
Ca tot ce mi-este dat, ca om să fac.

Inutilul paravan

Minciunile țin loc de Dumnezeu,
Pe zi ce trece altele apar,
Mult folositul, importantul, "eu"
Pare deja instinct ereditar.

Puținul adevăr ce ne-a rămas,
Ne este chiar acum răstălmăcit
Și-adus, cu nerăbdare în impas,
Ca să ni-l știm de sensuri rătăcit.

Trăim, precum se vede, tot mai greu,
La limita absurdului impus,
Prea folositul, impozantul "eu",
A devenit, de toate, mai presus.

La schimb, ni se emite-n alb un cec
Promis, în alte vremuri, valoros,
Când cei ce azi în vorbe se întrec
Vor hotărî că știm minți frumos.

Trimitem adevărul la muzeu,
Sau, cu intenții clare, îi dăm foc,
Des folositul, fără noimă "eu",
Pe sine-n locul lui se pune-n loc

Ne vrem plăcuți, trăind în bunul plac
Al repetării fără de sfârșit,
Făcând vorbiri de cele ce prefac
Minuni plecând din minus infinit.

Veni-va timpul unui apogeu
Cu sufletul pe roata vieții tras,
Când folositul, obositul "eu",
Va fi un trup, în nesimțiri rămas.

Tot ce a fost, spus, fi-va că a fost
Fără motive pierdere în van,
Un simplu surogat al unui rost
Ce s-a-nălțat minciunii paravan.

Făptuitori părtinitori

Vorbindu-mi te aud... Dar n-am cuvinte
La multele idei să îți răspund,
Într-o tăcere-a clipei mă ascund
Ca nu cumva să spun ce-mi am în minte.

Mă pun în umbra unui vis de noapte
Și-i las speranței rostul ei firesc,
Știind că nu am cum să-mi lecuiesc
Un dor nebun ce-mi dă îndemn spre fapte.

Îmi spui, aud, că mintea mea crează
Un snop de amănunte și idei,
Dar clar îți e că tu, dintre femei,
Ești singura ce-mi ține viața trează.

E prea real, în orice fantezie,
Ești pas de început, mereu urmat
De sensul ce, real, continuat,
Mi te va da, în miez de noapte, mie.

Chiar dacă vrei, în gându-mi, o schimbare,
Vom fi, fără schimbări, mereu părtași,
Împlinitori trăirilor făptași
Sortiți, predestinați, din întâmplare.

Un du-te-vino vântură prin lume
Niște idei cu înțeles ocult,
Ce spun că-i nefiresc să tot ascult
Îndemnul ce își are drum anune.

E însă în zadar... Îmi vin în minte
Alte idei prin care să-ți răspund,
Că n-am să pot nicicând să îți ascund
Trăirile lipsite de cuvinte...

Inconfundabila confundare

Aproape am ajuns să mă confund
Cu lipsa mea din tot ce-nseamnă viața,
Zi după zi simțind că mă afund
În negura ce pierde-n ea și ceața.

N-am învățat, nu-mi vine să învăț
Și să mă dau că sunt cel ce nu știe,
Ochii de zări pierdute să-mi agăț,
Ca tot ce știu să spun că-i o prostie.

În văzul unei lumi ce s-a orbit
Nimic nu pot s-arăt, că nu se vede,
Ea își preferă somnul mult dorit,
Visând că la ce-și vrea va și accede.

Iar ea refuză, crede că-i normal,
Să judece-n păreri, fugind de probe,
Crezând că argumentul ideal
Îl dau cei predispuși să o aprobe.

Chiar dacă tac, nu fac, nu spun nimic,
Ajung de ea, că vreau, ori nu, aproape,
Și-n nici un fel nu pot să îi explic
De ce în mintea mea nu poate-ncape.

N-am cum, părerii ei, să mă opun,
Este deja-n extrem de selectivă,
Pe toți ne-mparte-n bun și în nebun,
Fiind, pe zi ce trece, restrictivă.

Eu i-am rămas în urmă, sunt damnat,
Trimis într-un exil de fond și formă,
Urmând să fiu, cândva, și condamnat,
De n-am să-i iau tiparul ei ca normă.

Până atunci trăiesc și mă confund
Cu cel ce sunt, o umbră nevăzută
Ce nu e metaforic, doar profund,
Retoric, chiar, în formă absolută.

Vestire de vis

În noaptea-aceasta, am curaj să-ți spun,
Știindu-te, încă un timp, departe,
Că prin dorințe simt că sunt nebun,
Că uit de tot, de viață și de moarte.

Chiar dacă-ți spun, prea simplu, prea concis,
Ori în cuvinte, oarecum, vulgare,
Deja trăiesc vâltoarea unui vis
În care am intrat din întâmplare.

Ni s-a deschid o poartă... Nu știam,
Că doar un pas a fost ca o amprentă,
Când noi, de adevăr, ne îndoiam,
Deși-i purtam pecetea remanentă.

Ziceam că am curaj, și nu glumesc,
Chiar dacă nu pun totul pe hârtie,
Prin gânduri care știu că îți vorbesc,
Te las să mi te știi ca fantezie.

Acum îmi ești un gând... dar prea real,
Și prea real fiind își face cale
Dedării spre firesc, în mod normal,
Prin forme omenești, primordiale.

E totul clar... detaliu, amănunt,
Chiar, curios, deja îți văd privirea
Când ai să-mi spui că am ajuns cărunt,
Și că uitasei care-ți e menirea.

Am spus, de-atâtea ori, mai pe ascuns,
Că viața va urma să-mi dea dreptate
Când multor întrebări voi fi răspuns,
Prin nopțile cu fapte repetate.

Îți spun de-acum, ce știu că am să-ți spun,
Clarul răspuns la ceea ce vei spune,
Un gând ce știu că ni-i de-acum comun
Și zămislește alte gânduri bune.

Imposibil la-mpărțire

Nu pot să mă împart, orice aș face,
Sunt doar un singur tot, un clar întreg,
Cel liniștit și cel fără de pace,
Cel care leg, dar și cel ce dezleg.

Aș vrea și eu să pot, mi-e chiar dorință,
Să fiu și într-un loc, și în alt loc,
Și-n fapte, eu fiind, cu bună știință,
Uitând să caut calea de mijloc.

Gândul mi-l știu... nu e doar într-o parte,
Mi-l aflu pe Pământ, mi-l simt și-n Cer,
Mi-l știu aproape, și mi-l știu departe,
Căutător prin falduri de mister.

Lumea în schimb, pe-aici, fiind reală,
Realul e firescu-i de a fi,
Și nu acceptă nici o învoială,
Și nici n-acceptă altfel a gândi.

Mă vrea prezent, la fel cum am eu vrerea,
Dar nu prea pot, lovit de-al ei refuz,
De-a accepta că alta-i e durerea,
Și de durerea ei mă simt confuz.

Plătesc păcate... Prea puțin se știe,
Acestei vieți, ca tot, îi sunt dator
Sau poate-i doar o simplă fantezie
Ca să mă vreau un simplu muritor.

Extremă existențialitate

Sunt câte unii care-mi spun că fug
De adevărul ce-l ascund în mine
Și, mai ales, atunci când nu-mi convine,
Mă las urcat pe eșafod ori rug.

Reproșul este drept, și-i clar, că tac
De nu mai poate nimeni înțelege,
Mă las târât în lumi fără de lege
Și-n fără de păsare mă prefac.

Iar unii vin, grăbiți acuzatori
Ai renunțării mele la tăcere,
Ai dreptului de-a-mi spune o părere
Când judecăți dau urme cu erori.

Acuza are clarul ei motiv,
Și, din-ntr-un fel de teamă,-ndreptățită,
Că vorba nu îmi este poleită
Iar, prin accent, par foarte agresiv.

Printre extreme stau și-ajung și eu
Să fiu convins că viața-i o dilemă
De-a fi sau a nu fi ca o extremă
Ce sieși este singur Dumnezeu.

Puțini mai au o cale de mijloc,
Puțimi mă văd ca medie sau sumă,
Ce pierderea prin resturi și-o asumă
Dar nu și-o ia motiv de stat pe loc.

De adevăr nu sunt nici ei lipsiți,
Bazați pe definiții pertinente
Sau chiar complementare argumente
Negându-și dreptul de-a se ști orbiți.

În mersul lumii sunt, dar sunt și rupt
De tot mereu impusele modele,
Păstrându-mi rostul viselor rebele
Ca la nevoie, doar cu sens, să lupt.

Eleganța prin sperjur

Nu mai avem cuvânt... Avem cuvinte
Să dăm motive marilor minciuni
Ce nouă ni le credem mari minuni,
Gândindu-ne la mersul înainte.

Avem idei, avem mereu dorințe,
Dar nu avem cuvânt... nici ceva sfânt...
Ne plângem uneori de neputințe,
Ni-i teama la-ndemână crezământ.

Lăsăm, cu multă trudă, să se vadă
Că ceva căutăm, dar nu prea știm
Acel ceva, cumva să-l și numim,
Ca să devină, într-un fel, dovadă.

Cuvântul e anexă și nuanță
Un împrumut, ca fond, unui moment
Croit pe un tipar de eleganță
Drept masca unui țel inexistent.

Dar câți mai sunt ce vor măcar să știe
De sunt ce sunt, ce-au fost, de unde vin,
Sau cum de văd paharul gol, nu plin,
Iar cartea doar un petic de hârtie?

Și câți nu-s crunt de beți, cu apă rece,
Câți nu se cred ca înzestrați cu har,
Sau câți nu cred că timpul care trece
Nu-i rău dacă se trece în zadar?

Dar dovedim, cu mult peste măsură,
Că faptele într-un altfel vorbesc,
Ba chiar și ies dintr-un normal firesc,
Și-s drum ușor, de la iubiri, spre ură.

Și, nunanțând, e vrut a da culoare
Cu iz de interes disimulat,
Ca și pornire pur întâmplătoare,
Caz special, cu totul izolat.

Promitem multe, fără de crâcnire,
Orice se-ajunge a fi bun promis,
Fie că-i faptă clară sau doar vis,
Filozofie simplă sau iubire.

În rest e simplă vorbă, vorbă goală,
Fără blazon, și fără de contur,
Ca și un rest de grabă socoteală
Ce-ndatorează viața prin sperjur.

Atemporala revenire

După atâtea vieți ai revenit,
S-a vrut o întâmplare să te cheme,
Știind că viața-mi duc aici o vreme,
Și-ntâmplător, cum zici, mi te-ai ivit.

Orice, în lume, poate fi posibil,
În lumea-n care vise ne apare,
Cu legea ei, ce-aici e o-ntâmplare
Și doar efectul ei este vizibil.

Ne-am hotărât... să spunem s-a-ntâmplat
Ca, arătând, că-i simplă bivalență,
Să ne dorim a vieții penitență,
Fiindu-i adevărul exprimat.

Și-ntr-un exces de-ncredere în tot,
Păstrându-te-n trecutele motive,
Ai hotărât, prin fapte distinctive,
Să-mi fii alături, să arăt ce pot.

Din lumi atemporale, sau din vis,
Sau univesuri cvasiparalele,
Chiar dacă m-ai privit, un timp, din stele,
Pasul ți-a fost, în viața mea, decis.

Multe de-au fost, sau prea puține-au fost,
Nu are relevanță, nu contează,
Cu mult mai mult, prin ceea ce urmează,
Venirii tale tu găsi-vei rost.

Îți amintesc, când tu nu-ți amintești
Că vremea de-a ajunge la iertare,
Lăsându-ne seduși de drumul mare,
Întru-mplinirea sorții omenești.

Inexplicabilul nimic

Mai scriu, din când în când... Mare mirare
Că pot să știu că eu mai și vorbesc,
Și nu mă tem de nici o întrebare...
Ce nu mi-o pun acei ce mă citesc...

Vorbesc din gând... Mai greu din amintire,
Din ele aș putea mai mult să spun,
Dar teamă-mi e de-o mare rătăcire
Absurdului prefer să mă supun.

Mulți nu mă știu, dar mare judecată,
Așa cum ei se cred, mie îmi fac,
Și-mi pun în seamă clipa lor frustrată
Crezând că-și au, lovindu-mă, un leac.

Iar eu vorbesc... Ei spun că nu e bine
Să îmi permit cumva să nu explic,
Dar mai ales când nu le prea convine
Că-n felul lor nu înțeleg nimic.

Mi se cam cer obscene amănunte
Despre simțiri, trăiri sau mici idei,
Sau despre gânduri fără sens, mărunte,
Acelea ce, obscure, n-au temei.

Despre ce sunt, în sensu-n care viața,
Mă ține-n brațe sau mă ține-n frâu,
Nu vrea să-ntrebe nimeni, toți sunt gheața
Ce lasă amorțirea în desfrâu.

Dar este drept... De ce aș vrea, și-aș cere,
Să fiu văzut ca om, nu cel ce scriu,
Când toți mă cred având, oricum, putere,
Din vers să-mi fac și casă, și sicriu?

Șah și viață

În alb și negru-i viața, am tot spus,
Și am mai spus că pare ca o joacă,
Ce de la sine jocul și-l provoacă
Voindu-și josul să și-l știe sus.

Pasul pe prag mai duce și la crah,
Când cerul e senin, însă privirea
Vede furtuni, mizând pe amăgirea
Că jocul ei e altfel, nu e șah.

Am învățat s-o știu, mereu trăind,
Ca un pion ce jocul îl alege,
Să poată fi orice, dar nu și rege,
Când la liman este văzut ieșind.

Am fost nebul alb, nebunul negru,
Când nimeni nu a vrut să iasă-n față,
Și al cetății turn, ascuns în ceață
Cerea să fie liber și integru.

Știind mereu ce-nseamnă pas cu pas,
Riscând, fiind atent la tot ce mișcă,
Nu m-am temut de-a jocului morișcă,
Cal, spre a fi, mai rar am fost atras.

Obstacole puteam oricând să sar,
Și am sărit, gonind după lumină,
Dând șah, cu ochii țintă la regină,
Când doar părea că e fără habar.

Astfel am fost, mereu, doar un nebun
Convins că nici o cale nu-i perfectă,
Dar cea mai bună-i totuși cea directă
Când faptele-n efecte se transpun.

Am fost direct, de multe ori văzut
Ca risc major de luptă iminentă,
Provocator de criză decadentă,
Sau aruncare-n haos absolut.

Nebun fiind, pe rege l-am trimis
De multe ori în corzi, spre-nvățătură
Să știe că-i e legea o măsură
Și-n viață, și-n gândire, și în vis.

La fel, într-un altfel, nu m-am oprit
Regine să provoc a-mi face față
Să fiu, chiar primul, cel ce le învață
Cum e să știi că totu-i rostuit.

Din joc în viață am trecut ușor,
Am fost nebun dar și pion cuminte,
Pe jos, prin soartă, drum spre înainte
Am mers și merg, ca simplu muritor.

Fuga-nspre întoarcere

Fugi dintr-o parte-n alta, nu îți pasă
De așteptări ce vorba-ți le-a propus,
De alte vorbe te tot simți atrasă
De parcă-n altă limbă s-au tradus.

Te-ndatorezi, mereu, pe zi ce trece,
Și nici nu vrei să știi că asta faci,
Că cei ajunge-n datorii a-ntrece
Cu mult mai mult pe cei ce-s azi săraci.

Spuneai mai ieri că fi-va totul bine,
Altfel de bine azi ajungi să vezi,
Că un astfel de bine se cuvine,
Și nu ai timp în vise să te-ncrezi.

Ca fluturele părăsind omida,
La primul zbor, când știe prea puțin,
Din amintiri scoți grabnic crisalida
Păstrându-ți ție cupa cu pelin.

Îmi spui, în grabă, că păcat e fapta,
Cuvântu-i doar cuvânt, nimic mai mult,
Că dreapta, în oglindă, e tot dreapta,
Altfel e doar când gândul e incult.

Oglinda fără gânduri te privește,
Atât cât poți să-i intri în contur,
În rest ea sigur nu te oglindește,
Dar clar se vede tot ce-ți ai în jur.

Cuvintele sunt spuse, n-ai scăpare,
Ca timp nimic nu este limitat,
Iar lumea mică, niciodată mare,
Și lung e timpul pragului negat.

Vei reveni, chemată de regrete
Și neodihna gândului dator,
Ca să-mplinești, ce-ai vrut, pe îndelete
În clar consens cu timpul trecător...