Mă văd tratat de viaţă cu dispreţ,
Şi-o văd cum dă, la cei ce vor, motive,
Făcându-mă să ştiu că are preţ
Şi vinovat de marile-i derive.
Mă simt forţat, la colţ să mă retrag
Sub umbre de priviri judecătoare,
Ce pot să mă declare un pribeag,
Sau un obiect pierdut, fără valoare...
N-am ce să-i zic, nu pot să-i reproşez
Fireasca ei dorinţă revanseardă,
Timp mi-a lăsat, puteam să mă bazez
Pe semnele-i ce mă puneau în gardă.
De-s azi bolnav sau ochii-mi nu mai văd
Lumescul ce, datori ar fi, să vadă,
Este firesc, puteam să întrevăd
Că mult noroi se-ascunde sub zăpadă.
Mi-a dat cuvinte, am ales să tac,
Şi chiar am fost voinţe-i împotrivă,
Voind, greşit, cumva să fac pe plac
Iluziei, pe-ascuns, speculativă.
Îmi dă azi voie să mă ştiu vânat
De tot ce am lăsat în risipire
De faptele ce tot le-am amânat,
Crezând că-i plâns banala tânguire.
De-aş vrea ceva a zice, ce să zic?
Cum să mă apăr eu, acum, de mine?
Nu vreau de cel ce sunt să mă dezic,
Trecutul, bun sau rău, îmi aparţine...
Azi viaţa mă tratează-n felul ei,
Nu pot să spun că e părtinitoare,
Că, într-un fel, îmi dă, din nou, idei
Să pot privi alt răsărit de soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu