sâmbătă, 30 iunie 2018

Mirare pe vad

Ştiu clar acum că moartea-mi e departe,
S-a rătăcit în lumea cu străini,
Un zid, impenetrabil, ne desparte,
Şi-o altă lume, lumea de haini.

Sunt rătăcit şi eu în lumea-aceasta,
Am multe de făcut, precum am zis,
Când am ales ca, înfruntând năpasta,
Să am reper doritul Paradis.

Uitând, n-am vrut, cândva, să dau crezare
Atâtor fapte ce-mi erau îndemn,
Şi-atâtor înlesniri ce, cu mirare,
Tot apăreau şi nu-mi păreau un semn.

Am acceptat, cu greu, că datoria,
Are un timp al ei de-a se sfârşi,
Că altfel, singur voi plăti mândria
De-a refuza pe cei ce vor plăti.

Şi, acceptând, am început pricepe
Cum lumi întregi apar şi tot apar,
O altă viaţă pot, chiar eu, concepe,
Sau pot s-o las pierdută în zadar.

Am renunţat să fiu în căutare,
Să pun idei în clasicul tipar,
Şi m-am convins că simpla întâmplare
Pierde prea multa zbatere-n zadar.

N-am mai trăit în pierdere de vreme,
Îmi pare-acum că ce-am pierdut câştig,
M-am sărăcit de marile probleme
Ce nopţi şi zile m-au ţinut în frig.

Trag linii, fac o simplă socoteală,
Pot înmulţi, dar nu mai pot să scad,
Şi văd că moarta-i doar o vorbă goală,
Mi-e dat să merg pe-al existenţei vad.

duminică, 24 iunie 2018

Iubire în eroare

Cândva mi-ai fost aproape... te iubeam
cum nu puteai să crezi că ești iubită,
Nici azi nu știi ce gânduri îmi aveam,
devreme ce te-ai dus ca o ispită...

Veneam din lumea celor ce nu au,
ca laudă, lumească legătură,
Cei care sunt mereu precum erau
și teamă n-au de nici o lovitură.

Tu te născusei într-al lumii vad,
dar te-ai lăsat de-al casei prag legată,
Crezând că cei însingurați decad
și nu se mai ridică niciodată.

Gândeai altfel, gândeai că poți iubi
lăsându-ți gândul umbrelor fugare,
Că faptele răsplată îți pot fi,
îndreptățind continua-ți eroare.

Chiar ai crezut că felurite plăți
Pot fi motive care pot convinge
Că spus de-i, adevărul, pe bucăți
Poate ajunge foc ce nu se stinge.

Gândeam un rost, dar nu aveam tipar,
Nu mă vedeam sedus de îngrădire,
Și nici ca închinarea la altar
Schimonosind angelica iubire.

Și mult prea brusc, când scopul ți-ai atins,
Văzându-te real câștigătoare,
Ai început a mă voi învins,
Și-am reproșa voita mea eroare.

N-a mai contat nimic... Atât ai vrut,
Să uiți mândrii, orgolii, n-aveai vrere,
Atât a fost, mai mult nu ai putut...
Și a rămas iubirea o părere...

joi, 21 iunie 2018

Între vină și pedeapsă

Fac fraude în fiecare zi,
Mereu comit o faptă interzisă,
Îndemn mereu, pe oameni, a trăi,
Și-a nu-și lăsa speranța compromisă.

Ajung, fără să vreau, un infractor,
Cu fapte-n formă mult continuată
Fiindcă spun că nu-s doar muritor
Și știu povești din vremi de altădată.

Aflu acum că sunt un predispus
La un proces ce nu se mai termină,
Rejudecat, că orice zi în plus,
Trăind-o-ajung să mai adun o vină.

Sunt martori ce declară mai mereu
Că nu mă las, oricât sunt dat de-o parte,
Și-mi tot adun, altfel, în felul meu
Agoniseli ce nu se tem de moarte.

Mă simt ca urmărit, mă simt vizat,
De-aceea poate nu mă pot ascunde,
Nici nu mă las, cumva, intimidat,
Și pot, la întrebări, oricând, răspunde.

Fac fraude, deși nu fac nimic,
Deși nu iau ceva când spun cuvinte
De care-n nici un fel nu mă dezic,
Că nu-s gândite ci venite-n minte.

Doar temerea de pierderi din senin,
Mă vede ca și hoț de drumul mare,
Cerând, ca și pedeapsă, să mă-nchin
Sau să mă las sedus de disperare.

Pedeapsa o primesc, rămân cinstit,
Dar față-n față nimeni n-o aplică,
Și nimeni nu îmi spune ce-am greșit,
De-ajung să cred că lor mai mult li-i frică.

Dar fraude... eu reunosc... tot fac,
Nu-mi trec nicicând trăirile prin vamă,
Cu plata pe iubire nu mă-mpac,
Și nici pe cerșetori nu-i iau în seamă!

vineri, 8 iunie 2018

Perfecta-ntreagă nebunie

Nu văd, nu recunosc, nu înțeleg,
Atât cât poate mintea să-mi cuprindă,
Cum s-a ajuns ca lumea, ca întreg,
Perfectă, întru tot, să se pretindă...

Cei ce cunosc aproape nu au loc,
De cei ce-și fac frustrarea o poveste
Crezând că e minciuna un mijloc
De-a-și căuta amante sau neveste.

Și s-au ajuns cei ce nu știu nimic
Să vindece pe cei fără de boală
Punând idei de care se dezic
Pe seama celor ce mai au și școală.

Nimic nu pare nou, nimic nu-i vechi,
Prostia e și-acum o mare modă,
Că sunt puțini ce-și au două urechi
Și a avea prin furt e o metodă.

Chiar dacă suferinzi sunt peste tot,
Toți cred că lor nimic nu li se-ntâmplă,
Ba chiar îi vezi cu degetul la tâmplă,
Spre cel cunoscător, că-i idiot.

Toți sunt perfecți... spun cei ce știu că mint
Și spusa lor o vor de toți crezută,
Expusă-așa cum e, în mod succint,
De argumente, mult prea mult, pierdută.

Loc nu mai e, deloc, de ceva bun,
Se dă, la orice pas, o bătălie,
Mereu, forțând, atâtea se impun,
Și peste tot e-o-ntreagă nebunie.

duminică, 3 iunie 2018

Dor de noapte, dor de zi

Nici nu mai știu să spun că-mi este dor
De viața fără lux de amănunte,
Chiar de m-aș ști cu tâmplele cărunte,
Să nu mai fiu nici unui gest dator.

De-o viață-ntreagă gândul mi-l găsesc
Prea ocupat cu sensuri puerile
Și cu idei absurde, mercantile,
De-ajung să mă și mir că mai trăiesc.

În zori de zi, când stelele dispar
Dor de trăiri de-a dreptul mă cuprinde,
Și peste-a mea putință se întinde,
Punând accent, prea mult, pe singular.

Mi-e dor de noapte și-mi e dor de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
Cum dor îmi e de omul care-mi place
Și-n felul meu, cum știu, îl pot iubi.

Mi-e tot mai greu să spun că îmi e dor,
Când am idei ce vor să mă confrunte
Cu mult prea multu-mi lux de amănunte
De care știu dar stau nepăsător.

Îmi pare, cumva, trecere-n zadar
Această luptă pururi inutilă,
Cu lumea ce e mai mereu ostilă
De nu-i accepti verdictul arbitrar.

E seara un motiv, ce-l am, în plus,
De-a mă-ntreba pe mine, despre mine,
Și a afla de cred că-mi aparține
Ideea unui gând, ori mi-e indus.

Mi-e totuși dor de noapte și de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
De visul care-n fapte se preface,
Să pot, nestânjenit de gând, iubi.

vineri, 1 iunie 2018

Trăirea, în subsidiar

Trăim într-un decor absurd, damnat
Prin chiar esența-i mult prea efemeră,
Ce scoate viața, zilnic, la mezat
Cu preț într-o iubire austeră.

Nimic din ce e simplu n-a rămas,
Abstractă ne-a ajuns, mai nou, și moartea
Stăm, cu idei divine, la taifas,
Spunând că vom rescrie, vieții, cartea.

Frumosul are normă și tipar,
Iar de-i sublim e răstignit pe roată,
Chiar sfinții, scoși pe stradă-s, din altar,
Și sunt vânduți bucată cu bucată.

Răstălmăcim cuvântul creator
Dându-l exemplu-n formă desuetă,
Numind trecutul prea neroditor
Într-un prezent cu tentă de ruletă.

Pe zi ce trece-i tot mai evident
Dăm vieții numai propria măsură,
Îl defăimăm pe cel ce, inocent,
Nu e-ndemnat de lașități și ură.

Trăim, cu zicem noi, subsidiar,
Nici chiar cu noi nu vrem o împăcare,
Și tot dorim, găsind motiv bizar,
Celor mai mulți, grăbită suprimare.