Conspirativul sincretism

E-atât de multă luptă la putere,
Și luptă vrea chiar simplu anonim,
Că s-a ajuns privită cu plăcere,
Iar noi ai luptei sclavi am vrea să fim.

Și se conspiră sub însemn de lege,
Se duce pragul morții la extrem,
Prin cernere se vrea a se-nțelege
De ce n-au teamă cei ce nu se tem.

Poporul e văzut ca o mulțime
Ce trebuie să creadă ce e spus,
Lipsindu-se de orice profunzime,
Lăsându-se însă profund, și larg, supus.

Când, dirijat, câte ceva, transpiră,
Apar și cei ce flutură un steag,
Spunându-ne că ocultiști conspiră
Iar ei dau vești de dare în vileag.

Și curg cerneluri, curg cuvinte snoabe,
Cu fel de fel de crase teorii,
Parafrazând idei de pe tarabe
Prin consistențe-n pure isterii.

Păstrate-s, vreme bună, la vedere,
Mai toate câte, ce e grav, ascund,
Pănă ce-ajung, prin sensuri, efemere,
Ca vestitorii lor se dau la fund.

Lupta e-n toi, și e cuprinsă-n toate,
Oricât de neștiut își are țel,
Și strategia datului din coate
Ajunge teorie și model.

Se tot conspiră, zice-se... Conspiră
Oricare individ, că vrea măriri,
Doar conspirând se crede că aspiră
La înțelegeri ori descoperiri...

De adevăr puțină e vorbirea
Aproape toți au adevărul lor,
Toți vor să se salveze omenirea,
Sperând că-și fac destin nemuritor.

Dar mie mi se pare că furtună
Vor rodul semănatului lor vânt,
Când bob cu bob, în sincretism adună,
Banalități cu rol de grav cuvânt.

E greu de spus de vor mai mult să știe,
Sau, vreodată, cred că-s înșelați,
Dar sigur sunt că-n marea lor mândrie
Sunt, peste științe, marii învățați.

Voire în tăcere

Eu știu c-ai vrut... și chiar fără cuvinte,
Doar amintindu-ți ce, și cum, a fost,
Îți spun că mintea încă te mai minte,
Te mai târăște-n jocul ei anost.

Toate au fost, în formă de idee,
Motiv conjunctural al unui pas,
Motiv de-a fi, într-adevăr, femeie,
Ieșind dintr-al mirărilor impas.

Te mai ascunzi, păstrând doar pentru tine,
Clipa în care multe s-au schimbat,
Dorindu-ți tot ce faci să fie bine,
Cum binele-i văzut de un bărbat.

Calea era din timpuri vechi bătută,
Ea ne-aștepta s-o știm, noi n-o știam,
Nici clipa când, voindu-se văzută,
S-o ocolim, cuvinte căutam.

Ne-a pus, fără de veste, față-n față,
Nemaiputând să ții ceva ascuns,
Să ai, fără să-ți pese, dor de viață,
O faptă nefiindu-ți de ajuns.

Fără prea multe vorbe, înspre clipe
Ce-ți defineau cu totu-n nou contur,
Te-ai dăruind, neacceptând risipe,
Și nici priviri, mereu, spre cei din jur.

Mi te-ai lăsat cu totul, toată, goală,
Ochii-ți erau îndemn de mare dor,
Ce mă vroiau să dau, din plin, năvală,
Să fiu dorinței tale-mplinitor.

Nu știm nici azi cum puntea lumii, ruptă,
Împreunare, întru tot, ne-a fost,
Lăsându-mi-te-nvinsă fără luptă,
Învins fiindu-ți cu-n anume rost.

Galop de joc

Copil, copil... ce încă nu ai minte,
Te văd în jocul sorților intrat,
Și-n grabă văd privirea-ți înainte,
Crezând că ce-i în spate ai uitat.

Jocul e vechi... l-ai vrut și ți-a fost vrerea
Să-l schimbi, să fii destinului stăpân,
Să fie toate cum îți e părerea,
Să fie chiar și Dumnezeu păgân.

Nu vrei să știi, nu știi că i-ai fost miză,
De nu-l jucai aveai o șansă-n plus,
De-a câștiga mai mult printr-o remiză
Decât să fii de-al nopții drum sedus.

Atras cu vorbe mult măgulitoare
Îți porți acum un nume de-mprumut,
Și crezi, visând, că singura scăpare
A fost să-ți joci destinul la barbut.

Așa, din joc în joc, fără de știre,
Sperând că șchiopătatu-i doar galop,
Ai măsluit ideea de iubire
Și te-ai dedat trăirii doar cu scop.

Acum te joci, dar asta-i doar pe față,
Destinul însă-și face un alt joc,
Lăsându-te să crezi mai mult în viață
Dar ea fără de veste-ți va da foc.

Va fi să fie lumea fără tine,
Tu căutând să știi pe unde ești,
Văzând că-n nici un fel nu-ți aparține
Moțivele ce-ți cer să hoinărești.

Și-ajunge-vei să vezi ce-i rătăcirea,
Zicându-ți că nu ai nici un păcat,
Însă vei ști ce grea e amintirea
Când numele-n uitări ți-ai aruncat.

Ești un copil... Și chiar dacă ești mare
Îți ai destin prin proriul tău copil,
Nimic nu este dat la întâmplare,
Că adevătul nu-i, nicicând, umil.

Ți-a fost lăsat să duci, ca moștenire,
Chiar ceea ce tu n-ai vrut să primești,
Te vei trezi, fugind de amintire,
Fugind vei vrea să uiți de tot ce ești.

De dat, deja ai dat... Acum ștafeta
Poartă deja însemn de viitor,
În urma ei rămâi marioneta
Ce pleacă rușinată de decor.

Portret prezent

De mult, se vede, pacea nu o ai,
În compromise doar ți-ai dus trăirea,
Și greu îți e să fii ce, știi, erai
Când îți doreai să guști, trăind, iubirea.

Ceva din tine, poate doar un gând,
Ce încă în speranțe rătăcește,
Mi te arată mult prea des plângând,
Un plâns ce-n zbucium vag te prăbușește.

Câți știu nu știu, dar știu că nu mă-nșel,
Dar stai, fără să vrei, în așteptare,
Și lupta-n suflet simți că-i un măcel
Și nu prea crezi că încă ai răbdare...

M-am învățat să tac, tu însă taci
Având deja încredere puțină,
Crezând puțin că dat îți e să faci
În viața unui om, trăind, lumină.

Însă-ți e dor, un dor enorm, nebun,
De-o clipă-a serii, prelungită-n noapte
Când totul e firesc și oportun,
Și-i definit de adevăr, prin fapte.

Nimic nu-mi spui, însă mă lași să știu,
Că să îmi văd puterea de-a-nțelege
De-a nu lăsa mereu pe mai târziu
Sensul ce poate viața să dezlege.

Tristețile își au o vreme-a lor,
Tu însă ești, în suflet, mult prea tristă,
Privind spre tine simt că îmi e dor
Vieții să-i dau o formă realistă.

Ți-o dorul de trăiri un foc aprins,
Și-n absolut de mare anvergură,
Chiar dorul păcii-n el este cuprins,
Născând din el dorințe pe măsură.

De multe ori privesc, și tot privesc,
Tristeții tale leacuri căutând,
Găsesc un sens... spre tine să pornesc,
Vieții să-i fim, un unic, faptic, gând.

Iubește-mă...

Iubește-mă, mă știi, îți sunt aproape,
Nu mai găsi motiv de mai târziu,
Timpul oricum nu poate să îngroape
Ideea că veni-va un târziu.

Din când în când privește-te-n oglindă,
Altfel decât te văd n-ai să te vezi,
Și-ai să-nțelegi cât ești de suferindă
Când înspre nepăsare te repezi...

Încă ai timp de-a ști ce-i bucuria,
Și încă nu-i nimic, într-adevăr, pierdut,
Dacă-ți accepți, lumește, datoria
De-a accepta al rostului statut.

Suntem, aici, acum, din întâmplare,
Ca un răspuns al unor întrebări,
De când credeam că noi suntem hotare
Și hotărâm și treceri, și urmări.

Iubește-mă, îți spun... E timp de toate,
Nu căuta un drum puțin văzut,
De-l vrei ascuns, în față tot va scoate
Ceea ce e de fapte susținut.

Acum încerci să te împaci cu tine,
Tot căutând să știi ce crezi că știi,
Ți-ai vrea un drum mai depărtat de mine,
Dar, căutând, mai mult spre mine vii.

Îți spui, prea des, că nu ai timp de viață,
Că amănuntu-i mult mai important,
Și-s totuși flori și florile de gheață,
Prin formă-și dau un aer elegant.

Suntem acum, aici, din întâmplare,
O întâmplare ce-i vedea-vom rost
Dacă avem, cu-adevărat răbdare
Să ne-amintim de faptele ce-au fost.

Iubește-mă, cât încă sunt aproape,
Mâine în zori se poate-a fi târziu,
Încă putem sări peste etape,
Viața nu-i joc, nici miză de pariu.

Datorie de-amintire

Din când în când, îți spun: Adu-ți aminte,
Sperând că pot să nu îmi amintesc
De cum n-ai fost, nici tu, deloc cuminte,
Când vremea s-a făcut să te-ntâlnesc.

Nu te-ai sfiit să mi te dai, dorită,
Nici să-mi oprești avântul prea grăbit,
Și nici n-ai vrut, să fii măcar oprită,
De-a ști ce-i gustul fructului oprit.

Ai vrut, și-am vrut, mai mult ca niciodată
Să ne simțim femeie și bărbat,
Lăsând fiorul faptei să străbată
Pământul tot, în lung, și chiar în lat.

Ochii-mi aveai lumescul cer cu stele,
Te-avem motiv de ritm amețitor,
Cum te credeam în visurile mele
Din ele mă știam că-ți sunt dator.

Cuvinte rare, sacadat șoptite,
Despre simțiri profunde-mi povesteau,
Fiindu-mi, spre mai mult, prea dulci ispite,
Și gând de împlinire îmi erau.

Trupu-ți era, învăpăiat, fierbinte,
Tot încercând esențe-n tresăriri,
Spre înapoi, pândind un înainte,
În clipa-mpreunării de simțiri.

De-ai vrea să uiți nu poți niciunde duce
Zorul de foc al marelui hotar,
Când ție m-am lăsat, ca o semn de cruce,
În binecuvântatul tău altar.
Ești tot ce-ai fost, dar și mai mult, că-n tine,
Renasc și eu, în fiecare gând,
Și-n fiecare gând te știi cu mine,
Spre înălțimi și ceruri căutând.

Printre bogați, sărac

În lumea cu bogați, eu sunt sărac,
Puține am, puține pot să fac,
Unii vorbesc de lipsa de noroc,
Alții de pas bătut prea mult pe loc...

Dreptate au mai toți, în felul lor,
După putință omul e dator,
Să facă tot ce are de făcut,
Plecând, spre viitor, dinspre trecut.

Unii mă văd ca om, cu ei egal,
Alții mă văd ca mai puțin normal,
Din ei, sunt unii, ce mă cred mai bun,
Alții mai prost, sau alții, chiar nebun.

Sunt judecat de fel și fel de legi,
După măsuri, doar prin absurd, întregi,
Nici nu mai știu ce-ar trebui să fiu,
Un sclav, un cerșetor, sau cel ce scriu?...

Ce au cei mulți de multe ori nu am,
Și n-am nici lesă, cum nu am nici hram,
Mai repede sunt mult îndatorat
Celor ce cândva, ce aveam, mi-au luat.

De multe ori, tot ei, cei ce-s bogați,
Prin existența mea se simt furați,
Iar de durerea lor ajung, tacit,
Să nu mai știu ce lumea-am nimerit.

E poate drept, la fel cum e nedrept
La vorbe fără duh să mă aștept,
Să mă lovesc de pragul unui gând
Și să ajung să-l știu, în gol căzând.

Dar sunt sărac, deci sunt mereu expus,
Suspect direct sau unul presupus,
Și-am să tot fiu, mereu, un acuzat,
În lipsă, însă, pururi condamnat.

Zvâcnire în denominare

Nu te grăbi, iubito, să îmi spui
Despre o vreme ce e dat să vină,
Ca nu cumva, din nou, să te opui,
Ieșirii, dinspre umbre, spre lumină.

Glumesc vestindu-ți vremea de apoi,
Vestindu-ți prima zi și prima noapte,
În care noi, trezindu-ne în noi,
Ne vom uni și-n vorbe și în fapte.

De mult nu te-am văzut, dar tot te știu,
De-acum îți spun, că ai să-mi fii, frumoasă,
Și n-ai motiv să vrei pe mai târziu
Să te întorci, cu sufletul, acasă.

Ani de cândva, din mult prea mult trecut,
Pe tot ce ești sunt, permanent, amprenta,
Ce definește, clar și absolut,
Că tu îți ești, continuu, concurenta.

Acum, prin corolarul de-ntâmplări,
Suntem veniți la doar un pas aproape,
Ca să-mplinim fireștile urmări,
Ca viața-n nemurire să se-ngroape.

Și tot glumind, îți spun ce vine-n gând,
Din relative timpuri viitoare,
Când tu vei fi o lacrimă arzând,
Mult prea reală lacrimă de soare.

Teluric rost din nou vei vrea să-ți faci,
Reînvățând speranța-ntru menire,
Lăsând plecării lor pe cei buimaci,
Încorsetându-ți viața în iubire.

Nu te grăbi, pe jos avem de mers,
Un drum atât de lung, și-o altă viață,
Fiindu-mi bucuriei univers,
Fiindu-ți cer în orice dimineață.

Anii de vârstă

Ani după ani, mereu am adunat,
Nici nu mai știu de ce să îi mai număr,
Le simt povara, când alerg, pe umăr,
Dar, calculând, simt ceva eronat.

Timpul îmi spune, clar, că sunt bătrân,
Argumentându-mi totul prea sumar,
Și, orișicât, îi spun că-i în zadar,
Mi se voiește, gândului stăpân.

Iar gându-mi simt în ceartă cu alt gând,
Mizând pe mine, cel contradictoriu,
Ce-n permanență pare iluzoriu,
Vorbind râzând de cel ce tac plângând.

Mă tot îndeamnă cele ce le știu
Să fiu, cum toți îmi cer, comparativ,
Și-n consecință, mult mai concesiv
Cu cei ce-mi pun dorințele-n sicriu.

Problema mare-s eu și iarăși eu,
Prea rar în pas cu legile lumești,
Căutător de vorbe prin povești
Ieșite dintr-al normelor clișeu.

Mereu mă-ntorc la anii ce s-au strâns
Pe care încă-ncerc să-i calculez,
Când, din neant, în minte, recreez
Un univers, de nemuriri, constrâns.

Uitând de număr, tânăr unii-mi spun,
Dându-mi să știu că încă mă grăbesc
Spunând, neșlefuit, ce nu gândesc,
Asemenea oricărui om nebun.

Eroarea știu că e, dar nu o văd,
Și știu că e un cumul de erori,
Se-ntrezărește dimineața,-n zori,
Când schimbă în minune un prăpăd.

Mă știu la jumătatea unui veac,
Dar știu și vremea vechilor titani,
Și că mai am un milion de ani
Ca tot ce mi-este dat, ca om să fac.

Inutilul paravan

Minciunile țin loc de Dumnezeu,
Pe zi ce trece altele apar,
Mult folositul, importantul, "eu"
Pare deja instinct ereditar.

Puținul adevăr ce ne-a rămas,
Ne este chiar acum răstălmăcit
Și-adus, cu nerăbdare în impas,
Ca să ni-l știm de sensuri rătăcit.

Trăim, precum se vede, tot mai greu,
La limita absurdului impus,
Prea folositul, impozantul "eu",
A devenit, de toate, mai presus.

La schimb, ni se emite-n alb un cec
Promis, în alte vremuri, valoros,
Când cei ce azi în vorbe se întrec
Vor hotărî că știm minți frumos.

Trimitem adevărul la muzeu,
Sau, cu intenții clare, îi dăm foc,
Des folositul, fără noimă "eu",
Pe sine-n locul lui se pune-n loc

Ne vrem plăcuți, trăind în bunul plac
Al repetării fără de sfârșit,
Făcând vorbiri de cele ce prefac
Minuni plecând din minus infinit.

Veni-va timpul unui apogeu
Cu sufletul pe roata vieții tras,
Când folositul, obositul "eu",
Va fi un trup, în nesimțiri rămas.

Tot ce a fost, spus, fi-va că a fost
Fără motive pierdere în van,
Un simplu surogat al unui rost
Ce s-a-nălțat minciunii paravan.

Făptuitori părtinitori

Vorbindu-mi te aud... Dar n-am cuvinte
La multele idei să îți răspund,
Într-o tăcere-a clipei mă ascund
Ca nu cumva să spun ce-mi am în minte.

Mă pun în umbra unui vis de noapte
Și-i las speranței rostul ei firesc,
Știind că nu am cum să-mi lecuiesc
Un dor nebun ce-mi dă îndemn spre fapte.

Îmi spui, aud, că mintea mea crează
Un snop de amănunte și idei,
Dar clar îți e că tu, dintre femei,
Ești singura ce-mi ține viața trează.

E prea real, în orice fantezie,
Ești pas de început, mereu urmat
De sensul ce, real, continuat,
Mi te va da, în miez de noapte, mie.

Chiar dacă vrei, în gându-mi, o schimbare,
Vom fi, fără schimbări, mereu părtași,
Împlinitori trăirilor făptași
Sortiți, predestinați, din întâmplare.

Un du-te-vino vântură prin lume
Niște idei cu înțeles ocult,
Ce spun că-i nefiresc să tot ascult
Îndemnul ce își are drum anune.

E însă în zadar... Îmi vin în minte
Alte idei prin care să-ți răspund,
Că n-am să pot nicicând să îți ascund
Trăirile lipsite de cuvinte...

Inconfundabila confundare

Aproape am ajuns să mă confund
Cu lipsa mea din tot ce-nseamnă viața,
Zi după zi simțind că mă afund
În negura ce pierde-n ea și ceața.

N-am învățat, nu-mi vine să învăț
Și să mă dau că sunt cel ce nu știe,
Ochii de zări pierdute să-mi agăț,
Ca tot ce știu să spun că-i o prostie.

În văzul unei lumi ce s-a orbit
Nimic nu pot s-arăt, că nu se vede,
Ea își preferă somnul mult dorit,
Visând că la ce-și vrea va și accede.

Iar ea refuză, crede că-i normal,
Să judece-n păreri, fugind de probe,
Crezând că argumentul ideal
Îl dau cei predispuși să o aprobe.

Chiar dacă tac, nu fac, nu spun nimic,
Ajung de ea, că vreau, ori nu, aproape,
Și-n nici un fel nu pot să îi explic
De ce în mintea mea nu poate-ncape.

N-am cum, părerii ei, să mă opun,
Este deja-n extrem de selectivă,
Pe toți ne-mparte-n bun și în nebun,
Fiind, pe zi ce trece, restrictivă.

Eu i-am rămas în urmă, sunt damnat,
Trimis într-un exil de fond și formă,
Urmând să fiu, cândva, și condamnat,
De n-am să-i iau tiparul ei ca normă.

Până atunci trăiesc și mă confund
Cu cel ce sunt, o umbră nevăzută
Ce nu e metaforic, doar profund,
Retoric, chiar, în formă absolută.

Vestire de vis

În noaptea-aceasta, am curaj să-ți spun,
Știindu-te, încă un timp, departe,
Că prin dorințe simt că sunt nebun,
Că uit de tot, de viață și de moarte.

Chiar dacă-ți spun, prea simplu, prea concis,
Ori în cuvinte, oarecum, vulgare,
Deja trăiesc vâltoarea unui vis
În care am intrat din întâmplare.

Ni s-a deschid o poartă... Nu știam,
Că doar un pas a fost ca o amprentă,
Când noi, de adevăr, ne îndoiam,
Deși-i purtam pecetea remanentă.

Ziceam că am curaj, și nu glumesc,
Chiar dacă nu pun totul pe hârtie,
Prin gânduri care știu că îți vorbesc,
Te las să mi te știi ca fantezie.

Acum îmi ești un gând... dar prea real,
Și prea real fiind își face cale
Dedării spre firesc, în mod normal,
Prin forme omenești, primordiale.

E totul clar... detaliu, amănunt,
Chiar, curios, deja îți văd privirea
Când ai să-mi spui că am ajuns cărunt,
Și că uitasei care-ți e menirea.

Am spus, de-atâtea ori, mai pe ascuns,
Că viața va urma să-mi dea dreptate
Când multor întrebări voi fi răspuns,
Prin nopțile cu fapte repetate.

Îți spun de-acum, ce știu că am să-ți spun,
Clarul răspuns la ceea ce vei spune,
Un gând ce știu că ni-i de-acum comun
Și zămislește alte gânduri bune.

Imposibil la-mpărțire

Nu pot să mă împart, orice aș face,
Sunt doar un singur tot, un clar întreg,
Cel liniștit și cel fără de pace,
Cel care leg, dar și cel ce dezleg.

Aș vrea și eu să pot, mi-e chiar dorință,
Să fiu și într-un loc, și în alt loc,
Și-n fapte, eu fiind, cu bună știință,
Uitând să caut calea de mijloc.

Gândul mi-l știu... nu e doar într-o parte,
Mi-l aflu pe Pământ, mi-l simt și-n Cer,
Mi-l știu aproape, și mi-l știu departe,
Căutător prin falduri de mister.

Lumea în schimb, pe-aici, fiind reală,
Realul e firescu-i de a fi,
Și nu acceptă nici o învoială,
Și nici n-acceptă altfel a gândi.

Mă vrea prezent, la fel cum am eu vrerea,
Dar nu prea pot, lovit de-al ei refuz,
De-a accepta că alta-i e durerea,
Și de durerea ei mă simt confuz.

Plătesc păcate... Prea puțin se știe,
Acestei vieți, ca tot, îi sunt dator
Sau poate-i doar o simplă fantezie
Ca să mă vreau un simplu muritor.

Extremă existențialitate

Sunt câte unii care-mi spun că fug
De adevărul ce-l ascund în mine
Și, mai ales, atunci când nu-mi convine,
Mă las urcat pe eșafod ori rug.

Reproșul este drept, și-i clar, că tac
De nu mai poate nimeni înțelege,
Mă las târât în lumi fără de lege
Și-n fără de păsare mă prefac.

Iar unii vin, grăbiți acuzatori
Ai renunțării mele la tăcere,
Ai dreptului de-a-mi spune o părere
Când judecăți dau urme cu erori.

Acuza are clarul ei motiv,
Și, din-ntr-un fel de teamă,-ndreptățită,
Că vorba nu îmi este poleită
Iar, prin accent, par foarte agresiv.

Printre extreme stau și-ajung și eu
Să fiu convins că viața-i o dilemă
De-a fi sau a nu fi ca o extremă
Ce sieși este singur Dumnezeu.

Puțini mai au o cale de mijloc,
Puțimi mă văd ca medie sau sumă,
Ce pierderea prin resturi și-o asumă
Dar nu și-o ia motiv de stat pe loc.

De adevăr nu sunt nici ei lipsiți,
Bazați pe definiții pertinente
Sau chiar complementare argumente
Negându-și dreptul de-a se ști orbiți.

În mersul lumii sunt, dar sunt și rupt
De tot mereu impusele modele,
Păstrându-mi rostul viselor rebele
Ca la nevoie, doar cu sens, să lupt.