Transcendere fără dovezi

Am scris cu-nflăcărare

având mereu dovezi

Că lumea are-o față

altfel de cât se pare

Că nu-i numai ce pipăi,

și nu-i numai ce vezi,

Iar dincolo de simțuri

e sensu-i ce tresare.

Cât orbul totuși vede

ce nu-i dat să vedem,

Fără să ne conteste,

spunând că el ne vede,

De ce ne vrem supușii

absurdului blestem

Că viața-i doar cum este,

nimic nu o transcede?

Atât de multă lume,

cu mintea de granit,

Vorbește despre ceruri

cu fața lor umană,

Dar prea puțin îi pasă

de-al vârfului cuțit

Și cât de mult pătrunde

în orice veche rană.

Suntem doar robii comici

ai simțurilor mici,

Punând pe seama minții

consensuri anormale,

Dar lumile n-au margini,

de-aici și pân-aici,

Cum nu-i cărare drumul,

deși-i numit tot cale.

Și-am scris voind să-mprăștii

un adevăr firesc,

Acela că ni-i lumea

mai mare decât pare,

Că orizontul nostru

minuscul, omenesc,

E doar o parte mică

din partea cea mai mare.

Cum nu aveam ce pierde,

pierdut n-a fost nimic,

Mulți nu voiau să știe,

iar alții, prin culise,>

Ziceau că-s vorbe goale,

și eu doar mă complic

Dar am destule șanse

s-adorm, de tot, în vise.

Revoluție de pleavă

Habotnică sămânță de gâlceavă
Avem în noi și dincolo de noi,
Purtăm cu toți un tot mai crunt război,
Și închinăm pocale cu otravă.

Problema vieții lumii-i tot mai gravă,
Ai urii demoni urcă-n scenă goi,
Iar noi uităm sub preșuri mult gunoi
Făcând altar străvechi dintr-o epavă.

O vorbă bună azi e doar o snoavă,
Cuțitu-nfipt în spate-i un altoi
În rana bandajată cu noroi,
Cu balegă și foarte multă pleavă.

Prostiți sunt mulți și imnuri întru slavă
Se scriu de călăreții pe butoi
Gândind că străzii îi vor fi eroi,
Văzuți de toți ca oameni de ispravă.

Și, pas cu pas, habotnica gâlceavă
Adună pleavă, balegă, noroi,
Ca să ne-mpingă, cinic, în răboi,
Pentru o lume, întru tot, bolnavă.

Absolut, suspect

Unui vechi prieten,

Liviu Marinescu

Privit mereu mi-e drumul ocolit,
Dar mulți îmi văd vorbirea doar directă,
Și sunt găsit mereu îndrăgostit
În formă absolută și suspectă.

Declar și eu, cu înțeles sumar,
Că nu mă simt deloc străin în viață,
Că nu-mi las clipa trecerii-n zadar
Nici căutării-n copci, adânci, de gheață.

Și mai declar, așa cum tot susțin
Că n-am motiv de-a fi cu-mpotrivire
Celor ce spun că rolu-mi clandestin
E definit de gând și de trăire.

Împropriu e să spun că-s agasat
De nălucirea unor vorbe clare
Despre accentu-mi grav și apăsat
Fixat, cu zel, pe semnul de-ntrebare.

Da, uneori, când gându-mi pare trist,
Bizară-mi pare minima cădere
Și-accentuez, voit și fantezist,
Îndemnul alergării în tăcere.

Mă-ndrăgostesc, dar nu-i nicicum voit,
Și nu ascund că timpul morții-ngheață,
Că nu mă simt bătrân și obosit,
Fugind de mine și fugind de viață.