cum nu puteai să crezi că ești iubită,
Nici azi nu știi ce gânduri îmi aveam,
devreme ce te-ai dus ca o ispită...
Veneam din lumea celor ce nu au,
ca laudă, lumească legătură,
Cei care sunt mereu precum erau
și teamă n-au de nici o lovitură.
Tu te născusei într-al lumii vad,
dar te-ai lăsat de-al casei prag legată,
Crezând că cei însingurați decad
și nu se mai ridică niciodată.
Gândeai altfel, gândeai că poți iubi
lăsându-ți gândul umbrelor fugare,
Că faptele răsplată îți pot fi,
îndreptățind continua-ți eroare.
Chiar ai crezut că felurite plăți
Pot fi motive care pot convinge
Că spus de-i, adevărul, pe bucăți
Poate ajunge foc ce nu se stinge.
Gândeam un rost, dar nu aveam tipar,
Nu mă vedeam sedus de îngrădire,
Și nici ca închinarea la altar
Schimonosind angelica iubire.
Și mult prea brusc, când scopul ți-ai atins,
Văzându-te real câștigătoare,
Ai început a mă voi învins,
Și-am reproșa voita mea eroare.
N-a mai contat nimic... Atât ai vrut,
Să uiți mândrii, orgolii, n-aveai vrere,
Atât a fost, mai mult nu ai putut...
Și a rămas iubirea o părere...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu