Mereu a fost iubirea fruct oprit,
Ca o otravă, deseori, letală,
Căci face-o clipă gândul fericit
Și-apoi se-arată ca o cruntă boală.
Așa știind vrem totuși să iubim,
Și oferim, cum zicem noi, iubire,
Neacceptând că poate otrăvim
Ideea de firească împlinire.
Așa ne este gândul omenesc,
Văzând că-n jur, mereu, așa se face,
Fiind convinși că toți așa trăiesc,
În armonie, liniște și pace.
De când mă știu iubirii-i dăruiam
Speranțele-nățărilor măiastre
Fără să știu de ce tot căutam
Seninătatea zărilor albastre.
Dar din greșeli ce tot se repetau,
Am înțeles iubirea-n altă formă,
Când cei ce n-au într-una spun că dau,
Și cer răsplată, cu-nțeles de normă.
Acum privesc cum mulți se sinucid,
Spunându-și multe vorbe de iubire,
Prin socotire drumul își decid,
Fugind de adevăr și împlinire.
Când sufletul de doruri e rănit,
Iar leacu-i căutat la întâmplare,
Apare antidotul otrăvit,
Iubirea convertită-n desfrânare.
Suntem compleți, așa cum ne-am născut,
Dar ne-am pierdut esența din vechime,
Iubirea e un tot, un absolut,
Ce poate, de-i greșim, să ne suprime.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu