Înger, cheie și femeie

Cu mine ai fost înger și femeie,
Simțeam că patul este rupt din rai,
Și gânduri se zbăteau într-o idee,
Și se țineau de mine ca un scai.

Eram un tot sub cerul plin de stele
Și dedesubt un pod masiv de nori,
Iar clipele se declarau rebele,
Punând pe chipu-ți aurii culori.

Nimic nu se vedea înspre departe,
Nici n-avea cum, eram un univers,
Ce ne numea un tot până la moarte,
Cu unic drum, în lungu-i rodnic mers.

Mi te-ai redat, voindu-te știută
În gândul unei vieți fără sfârșit,
Dorindu-ți o trăire cunoscută
Cu sens în tot ce, tainic, mi-ai șoptit.

Din Ceruri coborâtă, ești divină,
Rodind simțiri și magice trăiri,
Lăsându-mi timp destul să-mi aparțină
Sfântu-ți sălaș al marii împliniri.

Și de aici fiind, m-ai vrut în tine,
Dându-mi, pe drept, motiv de a simți,
Că, omenește, neștiutul bine,
În doi, ușor se poate defini.

Nu m-am putut, în nici un fel, ascunde,
Ți-am spus că timpul s-a oprit în loc,
Că adevăruri simple și profunde,
Mi te-arătau ca dar întru noroc.

Și ți-am mai spus că vieții îmi ești cheie,
Că sunt eu însămi foc, ori jar încins,
Fiindu-mi, tu, și înger și femeie,
Ce iarăși, spre visare, m-a împins.

Incomodabila nebunie

Suntem nebuni, dar nu mai sunt spitale
În care să ne ducă pe-amândoi,
Așa că ne avem această cale,
Să arătăm ce suntem, ce-i cu noi.

Ca un nebun te vreau, și spun de toate,
În forme-n care mulți nu înțeleg,
Că între noi, orice, oricând, se poate
Fărâmii dându-i rostul de întreg.

În nebunia ta găsești la mine
Un univers al vorbei cu-nțeles,
Păstrându-mă până-n vecii în tine,
Ca dar firesc și cheie de acces.

Nu-ți vrei nicicum motiv de altă cale,
Nici de alt fel, și nici de un alt mod,
Și treci mereu de legile morale,
Chiar dacă, unii-ți spun, că-i incomod.

N-avem, pentru nimicuri, nici o vreme,
Și poate chiar prin asta enervăm,
Mizând pe frontiere și extreme,
Apă la moară, de se vrea, noi dăm.

Tu ești nebună, după cum se spune,
Eu sunt nebun prin cele ce gândesc,
Normalul nu mai știm ce-ar presupune
Acum când doar absurdul e firesc.

Cu nebunia clipei așteptate,
Pașii mereu spre tine mi-i îndrept,
Că definiți suntem, oricum, prin toate
Ca doi nebuni, pe drept și pe nedrept.

Că te iubesc, e tot o nebunie,
Aud, în mod direct, sau indirect,
Iar tu, iubind, accepți o blasfemie
Ce-i pare lumii lipsă de respect.

Constatare de iubire

Am fost mereu iubit de oameni mari,
Și foarte rar de cei ce-s pururi mici,
Urât am fost de proști și de avari,
Și cei ca ei, cei ce le sunt complici.

De alungat nu vreau să mai vorbesc,
Cei ce-au făcut-o nu puțini au fost,
Cei temători că rostul omenesc
Este altfel decât își fac ei rost.

Am fost iubit, e drept, din când în când,
De cei ce m-au voit de ajutor,
Până ce-au fost pe drum, din nou, râzând,
Când mă numeau, pe mine, ca dator.

Dar m-au urât cei cărora le-am zis
Neocolit ce dat mi-a fost să cred,
Când din trecutul ce-l vroiau prescris
Le arătam ce fapte se succed.

Am fost iubit, prin crezul de moment
Pe când cream emoții și idei,
De toți cei ce trăiau într-un prezent
Terorizat de lipsa de temei.

Voit fără de urmă am ajuns
Când n-am făcut, cum se dorea, pe plac
Acelor ce creau, că pe ascuns,
Pot face rob pe cel ce e sărac.

Iubirea mi-am avut-o panaceu,
Iubind uitam de temeri și dureri,
Și-așa m-am întâlnit cu Dumnezeu,
Și de la El, trăirii-mi am puteri.

Vedere în bob de rouă

Te-am văzut de-atâtea ori,
Rătăcită printre stele,
Ori pe margine de nori
Căutând un drum spre ele.

Chipul tău mi-era știut,
Îl văzusem bob de rouă
Într-al toamnei început,
Denumit de viață nouă.

Devenisei un întreg
Prin idei și amănunte,
Și vroiam să înțeleg
Altele, chiar și mărunte.

Când las visul să te-asculte,
Înțelesu-mi este clar,
Iar când sunt nuanțe multe,
Logici-i dau sens de dar...

În noiane de tristețe
Te cobori, oricât, râzând,
Spui că sunt clipe răzlățe
Ori abatere de gând.

Timpul, fără de hotar,
Poți, în lung și-n lat străbate,
Și chiar trecerea-n zadar
Am văzut că poți abate.

Pasul tău, ca și al meu,
Caută spre mai departe,
Dar ne-apropie mereu,
Înspre dincolo de moarte.

Te-am văzut... un suflet trist,
Om și lacrimă de soare...
Și, să te găsesc, rezist,
Pentru vremuri viitoare...

Refuz spre amânare

Iubito, tie-ţi spun, nu sunt poet,
Sunt doar un om care când tace scrie,
Şi care-n orizontul desuet,
Dă viaţă unui vers de poezie.

Am fost, în multe feluri renumit,
De cei ce știu a da oricui un nume,
Voindu-mă de mine rătăcit
Și-ntors cuvântul, în alt fel, spre lume.

Am scris și-am spus, puțin sau mult, direct
Cuvinte ce-au vestit, fără tăgadă,
Când adevărul a ajuns suspect,
Sau vinovat că nu vrea să decadă.

Nu m-am gândit nicicând ce am de scris,
Aproape că am scris la întâmplare,
Mi-am confundat ideile în vis,
Iar drumul, uneori, mi-a fost cărare.

Unii mi-au zis că scrisul mi-e-nvechit,
Și mi-au cerut să-i văd pe ei modele,
Fiind rebel din tagmă m-au gonit,
Cu pietre și cu vorbe, multe grele...

Din când în când, cei dornici de loviri,
Ori învățați la moftul de-a combate,
M-au acuzat că scriu prin îndulciri
Spre a momi femei însingurate.

Că sunt, de titluri, mult prea iritat,
Știindu-mă, nu pot a-ți mai ascunde,
Și că mă-ntreb ce oare s-a-ntâmplat
De mulți își cred gândirile profunde?...

Pe zi ce trece, văd că-n idioți
Ajung prea mulți, prin vrere și voință,
Că teamă-mi e că vom ajunge toți
Seduși de a absurdului credință.

Ajuns, acum, e titlul, un pamflet,
Că repede, și mult, e scos în față,
De-aceea eu refuz să fiu poet,
Am timp să fiu, real, în altă viață.

Necesara grăbire

Grăbește-te și lasă-te furată,
Când voi veni spunând c-am să te fur,
Și lasă-mi-te, dată, de îndată,
Jocul ar fi absurd, banal, obscur.

Timp nu avem de-al face să se piardă,
Punându-i preț de searbede păreri,
Ca nu cumva în foc nestins să ardă
Puținele, rămase-ntregi, puteri.

Nici timp de drum prin iluzorii fapte
Nu mai găsim, nu ne mai e cu rost,
Așa că de-am să vin în miez de noapte,
Fii gata de-a uita cam tot ce-a fost.

Răscumpărări de vise-s necesare,
Și-i necesar să fii motiv de vis,
Trăind firesc întâia-mpreunare,
Pe drumul, urcător, în paradis.

La trecerea de zi, în plină noapte,
Avându-ți doar o clipă de curaj,
Vei defini, printre frânturi de șoapte,
Urcarea-n decădere, prin picaj.

Și orișicât ți-ar pare de ciudată
A doua zi altfel te vei găsi,
Un fel de-a fi, o stare așteptată,
O viață cu-mpliniri vei defini.

Acum, că stai pe loc, ți se tot pare
Că te tot duci spre minus infinit,
Iar trecerea de timp dă semn că-ți moare
Speranța că avea-vei ce-ai dorit.

Vreau să te fur... Tu lasă-te furată,
Mai mult nu-ți spun, atâtea am în gând,
Nici nu promit, știind că dintr-odată
Te voi privi, spre-nalturi, alergând.

Cheie de mister

Eu nu te-ntreb deloc de unde vii,
Suntem, de-o-ntreagă viață aruncați...
Tu n-ai știut... Îți spun acum să știi...
În zodia lăstarilor tăiați...

Suntem voiți ca simpli trecători
Ce n-ar avea mai multe de văzut,
Că mult prea mult fiind cunoscători
Și-ar aminti prin câte au trecut.

Din amintiri, de peste timp și vieți,
Suntem, ca amintiri, învățături,
Ce pun autografe și peceți
Pe mângâieri, pe șoapte, pe securi.

Și încă multe suntem și nu știm,
Drumul cel drept de ce-i întortocheat,
Sau când, pentru un fleac, îl părăsim
Simțind că rătăcind e minunat.

Dar suntem viță de alai ceresc,
În contra unui timp ce pare viu,
Ce-i obligat, prin datul omenesc,
S-arate că nicicând nu-i prea târziu.

Împreunați, în miez de ev aprins,
Când disperarea a ajuns cu preț,
Suntem meniți cărbuni de jar încins
Ce dă iubirii țel și rost măreț.

Suntem, de drept, subiectul unui vis
Ce încrestat în carnea ta îl văd,
Ce, ca porniri, în mine stă închis,
Și, nedeschis, e cale spre prăpăd.

La tine-i cheia, timpul e venit,
Lasă-l să fie, ia-l de tot, întreg,
Fă-l adevăr, fă-l rod și chip dorit,
Ca eu, misterul tău, să ți-l dezleg.

Rătăcitoarea alergare

Ești obosită spui... Și obosită
Te simt în pasul ce îți este mers,
Iar uneori ți-l văd mergând invers,
Știindu-te prin lume rătăcită.

Ai alergat, și vremea era rece,
Și n-ai văzut că-n jur era doar ger,
Și nici măcar nu te-ai gândit că-n cer
Știut era că timpul vieții trece.

Acum resimți, acum ți-ai vrea oprire,
Și ți-ai dori firescul cel firesc,
Simțind că e normal, prea omenesc,
Să ai o viață plină de iubire.

Ca orice om plătești, la praguri, vamă,
Și ești în starea de a da și șperț,
Fiindu-ți prea destul acel comerț
În care făcătura e de seamă.

De când te știu, știindu-te rănită,
Ți-am spus că vor veni mai mari dureri,
Ca, într-un fel, să știi că ai puteri,
Să vezi lumina când de-abia-i ivită.

Și simți durerea, simți că vechea rană
Palpită încă fără de un rost,
Spre ceva definit prin ce a fost,
Forțând mereu condiția umană.

De-atâta oboseală nu ai vreme
De-a înțelege ce-i de înțeles,
Doar te întrebi de ce vei fi ales
Un drum mizând pe simple teoreme.

Timpul îl vezi în mare alergare,
Așa cum tot alergi și tot alergi
Crezând că poți, prin alergări, să mergi
Sprea marea și eterna împăcare.

Sus, prea sus

Văd, tot mereu, că Cerul este sus,
Că viaţa este-a harului minune,
Dar, mult prea des, la minim e redus
Când totul e privit prin raţiune.

Şi eu sunt om, aşa cum eşti şi tu,
Şi privitor ca tine-s înspre stele,
De cum e cazul spun şi da, şi nu,
Fac fapte bune şi fac fapte rele...

Îţi spun şi eu că Cerul e prea sus
Privit de cei cu sufletele goale,
Ce stau, din răsărit până-n apus
Cerând, mereu, dovezi materiale...

Dar când îţi vrei vorbi cu Dumnezeu,
Cerându-i să îţi ierte o greșeală,
Prin viziunea-ţi, fadă, de ateu,
Vrei irealu-n viaţa ta reală?...

E, pentru tine, cerul, mult prea sus...
N-am cum să te opresc a-ţi contrazice
Cuvântul ce, vorbind, mai ieri l-ai spus
Şi azi îi ceri altceva să-mi explice.

De ce tot cauţi, făptuind mereu,
Dovezi din lumi nicicum materiale,
Şi tot te plângi că rostul vieţi-i greu,
Când iei mereu, mereu, o altă cale?

Te-am înţeles, vezi cerul mult prea sus...
Şi totul se rezumă la cuvinte,
Iar când ajungi şi stai în gânduri dus,
De unde-aştepţi răspuns să-ţi vină-n minte?

Şi orişicât de mult s-a demonstrat,
Ca lumea-aceasta este trecătoare...
Ce-ţi pune ceru-n faţă-ţi e blamat,
Dar tu te rogi, continuu, cu ardoare...

De vrei să crezi că Ceru-i mult prea sus,
Ca viaţa cere gând şi acţiune,
Dă-mi voie să mă ştiu deja exclus
Din gândul tău redus la raţiune.

Moneda pe revers

Azi nu mai e, iubirea, o valoare,
De ea vorbesc doar cei ce nu o știu...
De multe ori mă-ntreb, când vreau să scriu,
Scriu despre ea sau doar îi dau culoare?

Se dă esenței formă de poveste,
Moneda e pe față ca revers,
La fel și mersul lumii e invers,
Și-mpiedicat de moarte și proteste.

Unii o văd cu fel de fel de formă,
Chiar, într-un fel, pornită cu motiv,
Cu sens direct, ori doar peiorativ,
Mereu îndoctrinată de reformă.

Și se vorbește mult, se tot vorbește,
Golită-i, prin cuvânt, de conținut,
Inadecvând realul absolut
Al faptelor din care, clar, lipsește.

Tot ce rămâne-i simplă trăncăneală,
Ivită din păreri și fantezii,
Menite a induce teorii
Scrise cu scop de-a consuma cerneală.

Și parcă, dintr-o cruntă ironie,
Ideile absurde-n valuri vin,
Din gândul celor ce, cu scop meschin,
Se vot autografe pe hârtie.

Limbuții vin, și fără de rușine,
Din cărți citite doar citate spun,
În forme-n care cred că-i oportun
Pe mulți să facă lor să se închine.

Iubirea însă nu-i motiv de ceartă,
Și cum, atât de mulți, se știu certați,
De adevăr suntem îndepărtați,
Și neiertând nici viața nu ne iartă.